Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.
21 ianuarie 2010
Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.
Aşadar, are cuvântul „scris” Cristina Modreanu:
POLIŢIA TEATRULUI ROMÂNESC
”Abuz”,” infracțiune teatrală”, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului, spectacolul X ar merita ani grei de temniță”! Aceștia sunt termenii în care se exprimă un critic de teatru în lumea teatrală anormală din România anului 2010. Înainte de a mai scrie despre vreun spectacol, aici sau oriunde altundeva, simt nevoia să pun în mod deschis o problemă mult mai gravă, mult mai arzătoare, care ne privește pe toți – oameni de teatru sau simpli (dar atât de importanți) spectatori.
În anii 90, un celebru regizor plecat din România devenită o carceră comunistă, se întorcea și monta un spectacol numit ”Cine are nevoie de teatru?” Numele lui este Andrei Șerban, iar premiera spectacolului cu piesa lui Timberlake Wertenbaker avea loc în ianuarie 1990, adică exact cu 20 de ani în urmă. Simt nevoia acută să reiau această întrebare acum, dintr-o altă perspectivă – cine are nevoie de criticul de teatru? Sau, altfel spus, de ce fel de critic de teatru este nevoie în teatrul românesc?
A spune lucrurilor pe nume e ceea ce ne lipsește pe aceste meleaguri. Efectele, acumulate în timp, sunt tot mai grave. De aceea nu mai pot să acopăr prin tăcerea mea atitudinea de jandarm a unor oameni care cred că li se cuvine mai mult decât merită. Cum să mai crezi că teatrul este un spațiu deschis, al creativității, al imaginației care își ia mereu teme de cercetare și le aduce pe scenă, spre beneficiul unui public ce caută în teatru un partener de dialog și o oglindă în care să se vadă pe sine în profunzime, când îl citești, de exemplu, pe Mircea Morariu (unul dintre cronicarii recunoscuți la noi, atât de recunoscut, încât e de nelipsit din juriile UNITER de exemplu) și constați că judecă actul teatral ca și cum ar purta robă și ar lucra la Tribunalul din Oradea și nu la Universitatea locală? Ultimul său articol publicat de Teatrul Azi (http://www.teatrul-azi.ro/festivalul-national-de-teatru-2009-bucuresti/%E2%80%9Ejumatatea-plina-jumatatea-goala%E2%80%9C-de-mircea-morariu) pare scris de un jandarm teatral țâfnos care simte nevoia să pună la colț, cu nemăsurată satisfacție, tot ceea ce nu corespunde unui model teatral prestabilit, forjat în mintea sa, și al cărui apărător se face. Tot ceea ce nu se ”încadrează”, trebuie de îndată amendat și trecut în categoria „infracțiune teatrală” care, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului ar primi ani grei de închisoare”(sic!). Ți se face pur și simplu frică și începi să te îndoiești că te mai afli într-o țară liberă, începi să îți amintești de un regim care se impunea prin teroare și care, deși îl credeam dus de mult, continuă să supraviețuiască prin oamenii care s-au (de)format atunci.
Domnul care vrea să readucă Poliția în teatrul românesc se mândrește cu faptul că nu vede teatru în afara granițelor patriei și caută cuvinte care să aibă un ton peiorativ pentru cei ce îndrăznesc să vină din afara acesteia și să-și dea cu părerea – ca de exemplu ”extraneu” (o colegă de-a domniei-sale, Natalia Stancu, folosea un alt cuvânt – ”străinez” – pentru a exprima același dispreț de băștinaș frustrat față de vizitatorii cosmopoliți). Mai mult decât atât, îi suspectează pe cei care caută să vadă cât mai mult din ce se întâmplă în lume și îi declară ”fumați” pe creatori care au lăsat în teatrul lumii mai multe urme într-un an decât va lăsa domnul Morariu într-o viață. Nu există vreo garanție că domnul Morariu a auzit măcar despre acești creatori. Ca și pentru alți colegi ai săi (nu mai departe de președinta secției AICT, Alice Georgescu – vezi anti-dialogul din Dilema veche: http://www.dilemaveche.ro/index.php?srchstring=fnt&cmd=search), pentru Mircea Morariu teatrul s-a oprit în anii 80, acolo unde s-a format pentru el modelul teatral absolut, în descendență stanislavskiană. Dincolo de acest ”muzeu al figurilor de ceară”, respectabile dar îmbătrânite, nu există decât subiecți pentru eventuale încarcerări. Nu este deloc singurul care gândește așa. Cu asta are de luptat un teatru care încearcă să asimileze retroactiv direcții deja parcurse în teatrul lumii, un teatru care are nevoie ca de oxigen de încurajare pe drumul experimentului, al deschiderii către o lume a tuturor posibilităților, o lume care se află la 30 de ani distanță de lumea jandarmilor teatrali de la noi. ”Poliția teatrului românesc” este, de la Revoluție încoace, cea mai puternică frână ce blochează o evoluție normală, o integrare firească a teatrului românesc în teatrul lumii.
Și cum ar putea fi posibilă evoluția, într-o mișcare teatrală în care asemenea jandarmi teatrali străbat vajnic scenele țării, nu din pasiune pentru teatru sau din dorința de a descoperi noi voci, cum ar fi normal, ci pentru a se asigura că semnalează și pedepsesc din timp ceea ce domnul Morariu numește ”infracțiuni teatrale”? Atitudinea de diriginte care pocnește cu linia mâna elevului, atitudinea de polițist care amendează depășirea pe linia continuă, atitudinea de vechil pe moșie – toate acestea ar trebui să dispară odată pentru totdeauna. Fiindcă atunci când e vorba despre artă, criticii nu sunt nici la ora de dirigenție, nici la examenul de condus și nici pe moșia proprie. Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă, care tânjește după pedepse, care scrie pe un ton otrăvit din cauza umorilor proprii (ele nu privesc pe nimeni altcineva!!!!), care dovedește că nu cunoaște nici măcar jumătate din reperele artistului care a creat o operă! Dacă sunt atâția care au nevoie de teatru – și sunt! – de asemenea critici cu siguranță nu are nimeni nevoie. E motivul pentru care breasla criticii teatrale a ajuns în România de râsul creatorilor, e motivul pentru care nu există dialog între critici și artiști, nici încredere, nici respect, nici colaborare (cu foarte rare excepții).
Personal – fiindcă articolul cu pricina era și un atac la mine în calitate de director artistic al FNT -, consider că o critică negativă semnată de domnul Morariu este o garanție că sunt pe drumul cel bun, fiindcă mi-e limpede că ne aflăm pe planete teatrale diferite. Procesul pe care mi-l deschide domnul jandarm teatral, acuzându-mă de ”abuz” la ediția 2008 a FNT și de comiterea de ”infracțiuni teatrale” la FNT 2009 e de-a dreptul palpitant și are șanse să intre în istoria teatrului românesc din acești ani încă tulburi. Aștept cu interes acuzația de ”crimă” pentru ediția 2010 la care îl invit încă de pe acum. Îl asigur pe polițistul teatrului românesc că mă pregătesc intens ca să fiu la înălțimea ”verdictelor” sale.
Cristina Modreanu, drept la replică la articolul lui Mircea Morariu din „Teatrul azi” nr.1-2/2010
Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.
21 ianuarie 2010
Deşi ceea ce ne-a trimis sub titulatura de „drept la replică” este departe de conţinutul respectivei noţiuni, din textul colegei noastre Cristina Modreanu răzbate o atât de arzătoare dorinţă de a-l pune la punct, sau mai exact la zid, pe colaboratorul nostru, criticul Mircea Morariu (pe care-l asigurăm de totală încredere în discernământul, în cultura şi în capacitatea sa de analiză), încât n-am rezistat tentaţiei de a-i înlesni înfruntarea pe site-ul revistei noastre, revistă prea sobră adeseori.
Aşadar, are cuvântul „scris” Cristina Modreanu:
POLIŢIA TEATRULUI ROMÂNESC
”Abuz”,” infracțiune teatrală”, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului, spectacolul X ar merita ani grei de temniță”! Aceștia sunt termenii în care se exprimă un critic de teatru în lumea teatrală anormală din România anului 2010. Înainte de a mai scrie despre vreun spectacol, aici sau oriunde altundeva, simt nevoia să pun în mod deschis o problemă mult mai gravă, mult mai arzătoare, care ne privește pe toți – oameni de teatru sau simpli (dar atât de importanți) spectatori.
În anii 90, un celebru regizor plecat din România devenită o carceră comunistă, se întorcea și monta un spectacol numit ”Cine are nevoie de teatru?” Numele lui este Andrei Șerban, iar premiera spectacolului cu piesa lui Timberlake Wertenbaker avea loc în ianuarie 1990, adică exact cu 20 de ani în urmă. Simt nevoia acută să reiau această întrebare acum, dintr-o altă perspectivă – cine are nevoie de criticul de teatru? Sau, altfel spus, de ce fel de critic de teatru este nevoie în teatrul românesc?
A spune lucrurilor pe nume e ceea ce ne lipsește pe aceste meleaguri. Efectele, acumulate în timp, sunt tot mai grave. De aceea nu mai pot să acopăr prin tăcerea mea atitudinea de jandarm a unor oameni care cred că li se cuvine mai mult decât merită. Cum să mai crezi că teatrul este un spațiu deschis, al creativității, al imaginației care își ia mereu teme de cercetare și le aduce pe scenă, spre beneficiul unui public ce caută în teatru un partener de dialog și o oglindă în care să se vadă pe sine în profunzime, când îl citești, de exemplu, pe Mircea Morariu (unul dintre cronicarii recunoscuți la noi, atât de recunoscut, încât e de nelipsit din juriile UNITER de exemplu) și constați că judecă actul teatral ca și cum ar purta robă și ar lucra la Tribunalul din Oradea și nu la Universitatea locală? Ultimul său articol publicat de Teatrul Azi (http://www.teatrul-azi.ro/festivalul-national-de-teatru-2009-bucuresti/%E2%80%9Ejumatatea-plina-jumatatea-goala%E2%80%9C-de-mircea-morariu) pare scris de un jandarm teatral țâfnos care simte nevoia să pună la colț, cu nemăsurată satisfacție, tot ceea ce nu corespunde unui model teatral prestabilit, forjat în mintea sa, și al cărui apărător se face. Tot ceea ce nu se ”încadrează”, trebuie de îndată amendat și trecut în categoria „infracțiune teatrală” care, ”dacă ar exista un cod penal al teatrului ar primi ani grei de închisoare”(sic!). Ți se face pur și simplu frică și începi să te îndoiești că te mai afli într-o țară liberă, începi să îți amintești de un regim care se impunea prin teroare și care, deși îl credeam dus de mult, continuă să supraviețuiască prin oamenii care s-au (de)format atunci.
Domnul care vrea să readucă Poliția în teatrul românesc se mândrește cu faptul că nu vede teatru în afara granițelor patriei și caută cuvinte care să aibă un ton peiorativ pentru cei ce îndrăznesc să vină din afara acesteia și să-și dea cu părerea – ca de exemplu ”extraneu” (o colegă de-a domniei-sale, Natalia Stancu, folosea un alt cuvânt – ”străinez” – pentru a exprima același dispreț de băștinaș frustrat față de vizitatorii cosmopoliți). Mai mult decât atât, îi suspectează pe cei care caută să vadă cât mai mult din ce se întâmplă în lume și îi declară ”fumați” pe creatori care au lăsat în teatrul lumii mai multe urme într-un an decât va lăsa domnul Morariu într-o viață. Nu există vreo garanție că domnul Morariu a auzit măcar despre acești creatori. Ca și pentru alți colegi ai săi (nu mai departe de președinta secției AICT, Alice Georgescu – vezi anti-dialogul din Dilema veche: http://www.dilemaveche.ro/index.php?srchstring=fnt&cmd=search), pentru Mircea Morariu teatrul s-a oprit în anii 80, acolo unde s-a format pentru el modelul teatral absolut, în descendență stanislavskiană. Dincolo de acest ”muzeu al figurilor de ceară”, respectabile dar îmbătrânite, nu există decât subiecți pentru eventuale încarcerări. Nu este deloc singurul care gândește așa. Cu asta are de luptat un teatru care încearcă să asimileze retroactiv direcții deja parcurse în teatrul lumii, un teatru care are nevoie ca de oxigen de încurajare pe drumul experimentului, al deschiderii către o lume a tuturor posibilităților, o lume care se află la 30 de ani distanță de lumea jandarmilor teatrali de la noi. ”Poliția teatrului românesc” este, de la Revoluție încoace, cea mai puternică frână ce blochează o evoluție normală, o integrare firească a teatrului românesc în teatrul lumii.
Și cum ar putea fi posibilă evoluția, într-o mișcare teatrală în care asemenea jandarmi teatrali străbat vajnic scenele țării, nu din pasiune pentru teatru sau din dorința de a descoperi noi voci, cum ar fi normal, ci pentru a se asigura că semnalează și pedepsesc din timp ceea ce domnul Morariu numește ”infracțiuni teatrale”? Atitudinea de diriginte care pocnește cu linia mâna elevului, atitudinea de polițist care amendează depășirea pe linia continuă, atitudinea de vechil pe moșie – toate acestea ar trebui să dispară odată pentru totdeauna. Fiindcă atunci când e vorba despre artă, criticii nu sunt nici la ora de dirigenție, nici la examenul de condus și nici pe moșia proprie. Ar trebui trimis să-și vadă de treabă în alt ”sector” orice critic ce emite sentințe, în loc să elaboreze argumente, care judecă în loc să încerce să înțeleagă, care tânjește după pedepse, care scrie pe un ton otrăvit din cauza umorilor proprii (ele nu privesc pe nimeni altcineva!!!!), care dovedește că nu cunoaște nici măcar jumătate din reperele artistului care a creat o operă! Dacă sunt atâția care au nevoie de teatru – și sunt! – de asemenea critici cu siguranță nu are nimeni nevoie. E motivul pentru care breasla criticii teatrale a ajuns în România de râsul creatorilor, e motivul pentru care nu există dialog între critici și artiști, nici încredere, nici respect, nici colaborare (cu foarte rare excepții).
Personal – fiindcă articolul cu pricina era și un atac la mine în calitate de director artistic al FNT -, consider că o critică negativă semnată de domnul Morariu este o garanție că sunt pe drumul cel bun, fiindcă mi-e limpede că ne aflăm pe planete teatrale diferite. Procesul pe care mi-l deschide domnul jandarm teatral, acuzându-mă de ”abuz” la ediția 2008 a FNT și de comiterea de ”infracțiuni teatrale” la FNT 2009 e de-a dreptul palpitant și are șanse să intre în istoria teatrului românesc din acești ani încă tulburi. Aștept cu interes acuzația de ”crimă” pentru ediția 2010 la care îl invit încă de pe acum. Îl asigur pe polițistul teatrului românesc că mă pregătesc intens ca să fiu la înălțimea ”verdictelor” sale.
Cristina Modreanu