4 Oameni, 4 Destine. 4 Vârste. O patrie, România. Cealaltă patrie, Viaţa. Care e aici şi acum! Constrânşi de conjuncturi politice (adesea şi din păcate), de lipsa de viziune a sistemului (şi ieri şi azi), de blazarea unei societăţi care nu reuşeşte să înveţe din lecţiile istoriei sau împinşi de caracter, alegem din instinct sau conştienţi să „creştem“ altundeva decât ne sunt rădăcinile. Cât de frumoasă, bogată şi roditoare ne este coroana ţine doar de timp, de efortul fiecărei zile, de bucuria micilor ori marilor împliniri şi încrederea în ziua de mâine. Iată povestea lor. Iată gândurile lor. Iată mărturia lor. Doi tineri artişti şi alţi doi ajunşi la vârsta şi împlinirea maturităţii.
„Eram gata să-mi schimb meseria. Chestiune de supravieţuire.”
„O limită înseamnă starea de oboseală din care priveşti asupra lumii ce te înconjoară.”
„Am avut noroc să iubesc la nebunie teatrul şi poezia… “
„…o fată din România care a hotărât să-şi facă propriul viitor într-un alt colţ de lume.”
4 Oameni, 4 Destine. 4 Vârste. O patrie, România. Cealaltă patrie, Viaţa. Care e aici şi acum!
Aş continua, dar mi-e frică să nu mă pierd în truisme şi noua limbă de lemn.
O să-mi permit doar o foarte scurtă introducere în temă, apoi ce au aceşti patru oameni (care, printre altele, sunt şi oameni de teatru) e mult mai important şi cuvântul lor stă mărturie!
Sau de unde a plecat discuţia de mai jos. De la un gând, acela că…
… asemeni unui copac, noi avem rădăcini, trunchi şi coroana. Rădăcinile sunt educaţia noastră, trunchiul este caracterul nostru, iar coroana este cariera noastră.
De-a lungul timpului, am gândit viaţa noastră ca făcând parte din spaţiul în care ne-am născut. Cu alte cuvinte, am văzut viaţa orizontal: locul din care am răsărit ne este leagăn, şcoala, prieten, iubit/iubită, partener, apoi leagăn pentru copiii noştri şi cercul se va închide semănătorist cu noi care devenim iar glie, leagăn, şcoală ş.a.m.d.
Se pare, însă, că mai există şi un alt fel de gândire. Cel vertical. În această nouă viziune, rădăcinile rămân evident la locul lor, uneori chiar şi trunchiul, cel puţin până la un moment dat al „creşterii“ noastre. Apoi apare posibilitatea alegerii: rămânem „ancoraţi“ sau ne îndreptăm atenţia către aerul care se mişcă în jurul trunchiului nostru. Dacă alegem să ne dezvoltăm atenţi la verticală nu doar convinşi de orizontalitatea destinului nostru, începem atunci să adulmecam altfel cu frunzele curiozităţii noastre „aerul“ din jur.
Constrânşi de conjuncturi politice (adesea şi din păcate), de lipsa de viziune a sistemului (şi ieri şi azi), de blazarea unei societăţi care nu reuşeşte să înveţe din lecţiile istoriei sau împinşi de caracter, alegem din instinct sau conştienţi să „creştem“ altundeva decât ne sunt rădăcinile. Cât de frumoasă, bogată şi roditoare ne este coroana ţine doar de timp, de efortul fiecărei zile, de bucuria micilor ori marilor împliniri şi încrederea în ziua de mâine.
Iată povestea lor. Iată gândurile lor. Iată mărturia lor. Doi tineri artişti şi alţi doi ajunşi la vârsta şi împlinirea maturităţii.
Zomir Dimovici: Descrieţi-mi, vă rog, conjunctura care v-a determinat să plecaţi din România.
(…)
Matei Vişniec – Franţa: Plecarea mea s-a produs în 1987, într-un moment dificil, într-un moment când nu se vedea nimic bun la orizont în România, când nici „perestroika“ şi nici „glasnost-ul“, altfel spus politica de deschidere iniţiată de Gorbaciov în Uniunea Sovietica, nu-şi făceau resimţite prezenţa pe pământul românesc strivit de cultul soţilor Ceauşescu.
Nu vreau însă să fiu ipocrit. Aş fi plecat în Occident în căutare de experienţă de viaţă şi de aventură culturală, chiar dacă România ar fi fost cea mai liberă şi democratică ţară din lume.
Parisul a devenit, din 1987, al treilea oraş al vieţii mele, după Rădăuţi şi Bucureşti. Cam jumătate din viaţa mea activă, de om matur, s-a scurs, iată, la Paris, după ce jumătate s-a scurs în România.
Sigur că, în 1989, după căderea comunismului, aş fi putut să mă întorc în România.
Am avut însă această şansă, de a începe la Paris o nouă aventură profesională, cea de ziarist, precum şi o carieră de scriitor francofon. Prin faptul că lucrez la Secţia Română a postului de radio RFI (Radio France Internationale) mi-am păstrat legătura cu România. Concomitent, limba franceză mi-a dat aripi. Astăzi am piese traduse în peste 30 de limbi, or, aproape toate aceste traduceri s-au făcut din franceză. Uneori sunt uluit să constat ca mi se traduc piese, din franceză, chiar şi în ţări vecine cu România, cum ar fi Bulgaria sau Ucraina… Marile mele satisfacţii sunt însă traducerile în limba persană, în arabă şi în japoneză… Dar şi cele în letonă, islandeză sau turcă… E importantă o limbă de circulaţie internaţională pentru un dramaturg.
„Copacul şi experienţele sale” de Zomir Dimovici (dialoguri cu Anca Talpos, Vasile Şirli, Monica Lucia Madas, Matei Vişniec)
4 Oameni, 4 Destine. 4 Vârste. O patrie, România. Cealaltă patrie, Viaţa. Care e aici şi acum!
Constrânşi de conjuncturi politice (adesea şi din păcate), de lipsa de viziune a sistemului (şi ieri şi azi), de blazarea unei societăţi care nu reuşeşte să înveţe din lecţiile istoriei sau împinşi de caracter, alegem din instinct sau conştienţi să „creştem“ altundeva decât ne sunt rădăcinile. Cât de frumoasă, bogată şi roditoare ne este coroana ţine doar de timp, de efortul fiecărei zile, de bucuria micilor ori marilor împliniri şi încrederea în ziua de mâine.
Iată povestea lor. Iată gândurile lor. Iată mărturia lor. Doi tineri artişti şi alţi doi ajunşi la vârsta şi împlinirea maturităţii.
„Eram gata să-mi schimb meseria. Chestiune de supravieţuire.”
„O limită înseamnă starea de oboseală din care priveşti asupra lumii ce te înconjoară.”
„Am avut noroc să iubesc la nebunie teatrul şi poezia… “
„…o fată din România care a hotărât să-şi facă propriul viitor într-un alt colţ de lume.”
4 Oameni, 4 Destine. 4 Vârste. O patrie, România. Cealaltă patrie, Viaţa. Care e aici şi acum!
Aş continua, dar mi-e frică să nu mă pierd în truisme şi noua limbă de lemn.
O să-mi permit doar o foarte scurtă introducere în temă, apoi ce au aceşti patru oameni (care, printre altele, sunt şi oameni de teatru) e mult mai important şi cuvântul lor stă mărturie!
Sau de unde a plecat discuţia de mai jos. De la un gând, acela că…
… asemeni unui copac, noi avem rădăcini, trunchi şi coroana. Rădăcinile sunt educaţia noastră, trunchiul este caracterul nostru, iar coroana este cariera noastră.
De-a lungul timpului, am gândit viaţa noastră ca făcând parte din spaţiul în care ne-am născut. Cu alte cuvinte, am văzut viaţa orizontal: locul din care am răsărit ne este leagăn, şcoala, prieten, iubit/iubită, partener, apoi leagăn pentru copiii noştri şi cercul se va închide semănătorist cu noi care devenim iar glie, leagăn, şcoală ş.a.m.d.
Se pare, însă, că mai există şi un alt fel de gândire. Cel vertical. În această nouă viziune, rădăcinile rămân evident la locul lor, uneori chiar şi trunchiul, cel puţin până la un moment dat al „creşterii“ noastre. Apoi apare posibilitatea alegerii: rămânem „ancoraţi“ sau ne îndreptăm atenţia către aerul care se mişcă în jurul trunchiului nostru. Dacă alegem să ne dezvoltăm atenţi la verticală nu doar convinşi de orizontalitatea destinului nostru, începem atunci să adulmecam altfel cu frunzele curiozităţii noastre „aerul“ din jur.
Constrânşi de conjuncturi politice (adesea şi din păcate), de lipsa de viziune a sistemului (şi ieri şi azi), de blazarea unei societăţi care nu reuşeşte să înveţe din lecţiile istoriei sau împinşi de caracter, alegem din instinct sau conştienţi să „creştem“ altundeva decât ne sunt rădăcinile. Cât de frumoasă, bogată şi roditoare ne este coroana ţine doar de timp, de efortul fiecărei zile, de bucuria micilor ori marilor împliniri şi încrederea în ziua de mâine.
Iată povestea lor. Iată gândurile lor. Iată mărturia lor. Doi tineri artişti şi alţi doi ajunşi la vârsta şi împlinirea maturităţii.
Zomir Dimovici: Descrieţi-mi, vă rog, conjunctura care v-a determinat să plecaţi din România.
(…)
Matei Vişniec – Franţa: Plecarea mea s-a produs în 1987, într-un moment dificil, într-un moment când nu se vedea nimic bun la orizont în România, când nici „perestroika“ şi nici „glasnost-ul“, altfel spus politica de deschidere iniţiată de Gorbaciov în Uniunea Sovietica, nu-şi făceau resimţite prezenţa pe pământul românesc strivit de cultul soţilor Ceauşescu.
Nu vreau însă să fiu ipocrit. Aş fi plecat în Occident în căutare de experienţă de viaţă şi de aventură culturală, chiar dacă România ar fi fost cea mai liberă şi democratică ţară din lume.
Parisul a devenit, din 1987, al treilea oraş al vieţii mele, după Rădăuţi şi Bucureşti. Cam jumătate din viaţa mea activă, de om matur, s-a scurs, iată, la Paris, după ce jumătate s-a scurs în România.
Sigur că, în 1989, după căderea comunismului, aş fi putut să mă întorc în România.
Am avut însă această şansă, de a începe la Paris o nouă aventură profesională, cea de ziarist, precum şi o carieră de scriitor francofon. Prin faptul că lucrez la Secţia Română a postului de radio RFI (Radio France Internationale) mi-am păstrat legătura cu România. Concomitent, limba franceză mi-a dat aripi. Astăzi am piese traduse în peste 30 de limbi, or, aproape toate aceste traduceri s-au făcut din franceză. Uneori sunt uluit să constat ca mi se traduc piese, din franceză, chiar şi în ţări vecine cu România, cum ar fi Bulgaria sau Ucraina… Marile mele satisfacţii sunt însă traducerile în limba persană, în arabă şi în japoneză… Dar şi cele în letonă, islandeză sau turcă… E importantă o limbă de circulaţie internaţională pentru un dramaturg.
(…)