„Orgy of Tolerance”, recentul spectacol al coregrafului belgian Jan Fabre, prezentat la Festivalul de la Avignon în 2009 (eu personal l-am vizionat în decembrie 2009 la „Kaai Theater“ în Bruxelles), abordează o temă recurentă în arta actuală, o temă de reflecţie dată de condiţia omului contemporan: consumerismul.
Orgy of Tolerance, recentul spectacol al coregrafului belgian Jan Fabre, prezentat la Festivalul de la Avignon în 2009 (eu personal l-am vizionat în decembrie 2009 la „Kaai Theater“ în Bruxelles), abordează o temă recurentă în arta actuală, o temă de reflecţie dată de condiţia omului contemporan: consumerismul.
De câteva decenii încoace, consumerismul reprezintă cheia de citire a realităţii atât pentru artişti, cât şi pentru filosofi. Viziunea lui Jan Fabre, aparent violentă, este de fapt o modalitate fidelă de oglindire a vieţilor noastre, modelate de „catedrala contemporaneităţii“, cum numea Baudrillard mall-ul, de relaxarea pe care o trăim acasă, pe canapea, hrăniţi de iluziile livrate prin home cinema.
Respectul de sine a ajuns fără îndoială să fie hrănit de numărul de brand-uri pe care le achiziţionăm. Paradigma spectacolului lui Jan Fabre este canapeaua, locul în care ne retragem zi de zi. Dar nu e o retragere în noi înşine, pentru că nu mai există interioritate, ci doar platitudinea mărcii prin care ne definim. Nu mai există deschidere către sens, ci doar autoreferenţialitatea semnului care cuantifică indicele de consum.
Privind spectacolul lui Fabre, inevitabil mi-au venit în minte câteva gânduri din recenta carte a lui Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. „Saltelele viitorului vor fi mult mai moi,vor lua, asemenea unor fiinţe vii şi apropiate, intime, forma corpului nostru, ne vor învălui fără a se deforma. Vor fi obiecte morale. Nu vom mai simţi nimic, nicio opoziţie, totul se va arcui dispărând în jurul nostru, îndemându-ne să visăm. […]. Totul va dispărea. Putere imediată, plăcută, senzaţia de bine fără, tocmai, suport, căci senzaţia de bine o creează tocmai dispariţia realităţii.“
Canapeaua din spectacolul lui Jan Fabre are exact funcţia pe care Bogdan Ghiu o atribuie saltelelor viitorului: aceea de a conduce, treptat, la extincţia omului privit prin prisma unor definiţii care vizau o formă de transcendenţă a fiinţei umane.
Nu mai e nimic dincolo de acest individ plat, refugiat în unica plăcere a masturbării morale, intelectuale şi fizice în faţa ecranului televizorului, după ce tocmai s-a întors de la cumpărături.
Extazul consumului transformă tot, de la paradigmele religiei până la pârghiile pornografiei. Extensie a libidoului, canapeaua devine sanctuarul unui corp anulat ca realitate fizică şi preschimbat într-o prelungire a mărcilor consumate.
Nimic nu scapă de sub lupa ironiei lui Jan Fabre: nu există tipologie umană contemporană care să nu fie supusă criticii, iar de acest demers Jan Fabre nu se scuteşte nici pe el însuşi.
„Consumatorul şi canapeaua lui” de Gina Şerbănescu („Orgy of Tolerance”, un spectacol de Jan Fabre)
„Orgy of Tolerance”, recentul spectacol al coregrafului belgian Jan Fabre, prezentat la Festivalul de la Avignon în 2009 (eu personal l-am vizionat în decembrie 2009 la „Kaai Theater“ în Bruxelles), abordează o temă recurentă în arta actuală, o temă de reflecţie dată de condiţia omului contemporan: consumerismul.
Orgy of Tolerance, recentul spectacol al coregrafului belgian Jan Fabre, prezentat la Festivalul de la Avignon în 2009 (eu personal l-am vizionat în decembrie 2009 la „Kaai Theater“ în Bruxelles), abordează o temă recurentă în arta actuală, o temă de reflecţie dată de condiţia omului contemporan: consumerismul.
De câteva decenii încoace, consumerismul reprezintă cheia de citire a realităţii atât pentru artişti, cât şi pentru filosofi. Viziunea lui Jan Fabre, aparent violentă, este de fapt o modalitate fidelă de oglindire a vieţilor noastre, modelate de „catedrala contemporaneităţii“, cum numea Baudrillard mall-ul, de relaxarea pe care o trăim acasă, pe canapea, hrăniţi de iluziile livrate prin home cinema.
Respectul de sine a ajuns fără îndoială să fie hrănit de numărul de brand-uri pe care le achiziţionăm. Paradigma spectacolului lui Jan Fabre este canapeaua, locul în care ne retragem zi de zi. Dar nu e o retragere în noi înşine, pentru că nu mai există interioritate, ci doar platitudinea mărcii prin care ne definim. Nu mai există deschidere către sens, ci doar autoreferenţialitatea semnului care cuantifică indicele de consum.
Privind spectacolul lui Fabre, inevitabil mi-au venit în minte câteva gânduri din recenta carte a lui Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. „Saltelele viitorului vor fi mult mai moi,vor lua, asemenea unor fiinţe vii şi apropiate, intime, forma corpului nostru, ne vor învălui fără a se deforma. Vor fi obiecte morale. Nu vom mai simţi nimic, nicio opoziţie, totul se va arcui dispărând în jurul nostru, îndemându-ne să visăm. […]. Totul va dispărea. Putere imediată, plăcută, senzaţia de bine fără, tocmai, suport, căci senzaţia de bine o creează tocmai dispariţia realităţii.“
Canapeaua din spectacolul lui Jan Fabre are exact funcţia pe care Bogdan Ghiu o atribuie saltelelor viitorului: aceea de a conduce, treptat, la extincţia omului privit prin prisma unor definiţii care vizau o formă de transcendenţă a fiinţei umane.
Nu mai e nimic dincolo de acest individ plat, refugiat în unica plăcere a masturbării morale, intelectuale şi fizice în faţa ecranului televizorului, după ce tocmai s-a întors de la cumpărături.
Extazul consumului transformă tot, de la paradigmele religiei până la pârghiile pornografiei. Extensie a libidoului, canapeaua devine sanctuarul unui corp anulat ca realitate fizică şi preschimbat într-o prelungire a mărcilor consumate.
Nimic nu scapă de sub lupa ironiei lui Jan Fabre: nu există tipologie umană contemporană care să nu fie supusă criticii, iar de acest demers Jan Fabre nu se scuteşte nici pe el însuşi.
[…]