Clara Mareş: „…a apreciat viaţa, cu puţinul bine pe care i l-a dat“, interviu realizat de Ada Maria Ichim cu autoarea cărții „Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității”

Cu ocazia lansării volumului „Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității” (Editura Curtea Veche), Ada Maria Ichim a realizat un interviu cu autoarea, recent laureată a celei de-a şasea ediţii a Premiilor „Observator cultural” la categoria Eseu/Memorialistică/Publicistică. Un interviu-fluviu care se citește pe nerăsuflate.

Ada-Maria ICHIM: M-am apucat la începutul săptămânii de citit Adio, Europa! şi, dacă nu aş fi avut serviciu, nu aş mai fi lăsat-o din mână. E o carte extraordinară. În ce sens? Regăsesc nişte mecanisme care există şi acum. Se zice: „Caragiale e actual, dar şi Sîrbu e actual.“

Clara MAREŞ: Da, Sîrbu e mai actual, deoarece Caragiale nu a trăit comunismul, iar Sîrbu povesteşte toate chestiile astea absurde, de care te loveai zi de zi şi pe care le regăseşti şi astăzi. El nu este actual doar pentru că a scris despre comunismul dinainte de ’89. Nu, e comunismul care trăieşte o nouă viaţă, şi care, cu fiecare generaţie, prinde o altă viaţă, pentru că de fapt este aceeaşi formă care se metamorfozează în alte manifestări. Adio, Europa! mi s-a părut un roman foarte greu, de mare încărcătură; nu poţi să-l citeşti à la legère, dar, în acelaşi timp, îţi oferă foarte multă satisfacţie. Eu am avut noroc să-l citesc după ce văzusem dosarul lui Sîrbu şi îmi dau seama cât de mult din viaţa lui a pus acolo. Ce să zic: trei sferturi dintre fapte, sunt fapte reale. Motivul care declanşează Adio, Europa! – afişul ăla cu Karl May şi Karl Marx – pleacă de la o amintire despre tatăl său, care vine într-o seară supărat şi spune: „Nu sunt beat, nu sunt bolnav, şi totuşi nu pot să pricep.“ La Petrila era o mină mică, pe o coloană, unde nu puteau intra oamenii decât unul câte unul, pentru că utilajele nu încăpeau înăuntru. La ieşire era expusă o maşină enormă, pe care scria că este ajutorul dezinteresat al fraţilor mineri maghiari. Tatăl lui Sîrbu ajunge acasă şi spune: „Nu se poate. Nr. 1: nu se poate să fie ajutor dezinteresat, pentru că nu există aşa ceva; nr. 2: de ce ne-ar trimite cineva o maşină pe care s-o expunem, dacă nu putem s-o folosim? Maşina aia nu intră la noi în mină. Nu pricep de ce ne-ar trimite nouă ungurii ceva, pe când noi suntem în relaţii rele.“ La momentul acela, în anii ’50, era o competiţie acerbă între românii şi maghiarii din Ardeal, din cauza tentativei de autonomie a zonei predominant maghiare. Tatăl lui Sîrbu se duce la unul dintre responsabilii de la birou: „Ce e cu asta? Sunt trei minciuni într-una.“ Şi acela zice: „Da, dar ştii cât e de utilă este? Că sunt atât de mulţi oameni care stau aici, şi unii râd, unii înjură, unii scuipă, şi noi le facem hârtiuţe fiecăruia…“ Şi asta devine o metaforă, de la un afiş. Totul pleacă de la râsul lui nevinovat. Nimic nu rămâne inocent – de fapt, asta mi s-a părut mie că este ideea din roman. Eu am râs în hohote de-a lungul lecturii şi am sfârşit în lacrimi. Este foarte tragic.

A.M.I.: Şi e foarte prezentă în viaţa noastră.

C.M.: Şi foarte reală. După lansarea de săptămâna trecută, mi-am dat seama că Sîrbu era, de fapt, un om vesel. Iar eu greşesc că îl prezint numai în latura asta foarte dramatică. Nu e drept să fie aşa. Era un om vesel, care putea să aprecieze viaţa şi a apreciat-o, cu puţinul bun pe care i l-a dat. E adevărat că a suferit foarte tare, dar cred că mai tare i-ar fi plăcut să fie amintit ca un om vesel, făcând glume şi fiind acid, bârfitor.

A.M.I.: Cred că tu, după ce i-ai citit dosarul… îl cunoşti aproape la fel de bine ca…

C.M.: Nu. Asta a fost, de fapt, marea mea frică: cât de bine l-am înţeles. Toată lumea are impresia că întreagă viaţa unui om e acolo, mai ales dacă este urmărit o perioadă aşa de lungă. După ce am terminat cu dosarul şi am început să adun date despre lucrurile lacunare, mi-am dat seama că sunt foarte multe care îmi scapă. Şi că Sîrbu a avut nemaipomenita inteligenţă sau tactul de a ascunde anumite lucruri de ofiţeri. Anumite prietenii. Şi-a protejat prietenii, ignorându-i. Sunt ani de zile în care nu vorbeşte în scrisori despre anumite personaje, deşi i-au fost foarte apropiate, după cum am aflat de la prietenii care l-au cunoscut.

A.M.I.: Şi-a protejat prieteniile?

C.M.: Mie asta mi se pare o tactică pe care mulţi urmăriţi au aplicat-o. Deci, au avut grijă ca pe unele să nu le dezvăluie, de la un punct încolo. Undeva, pe la începutul anilor ’70, când Sîrbu este scârbit de ceea ce i se întâmplă şi de toate restricţiile şi presiunile la care este supus, spune unei prietene: „Cândva o să-mi cunoşti ciudatele jurnale de la sora mea, Irina Sîrbu“. Şi-i mai spune că are corespondenţa sa de patruzeci de ani depusă la Nicolae Carandino; şi-i mai dă acolo multe alte amănunte despre unde are el aşa-zisele manuscrise. Asta este o greşeală teribilă, pentru că pe ofiţer l-a trimis la uşa respectivă, deci i-a dat mură-n-gură unde să se ducă, ca să-i confişte scrierile. Dar cred că el nu şi-a putut reprezenta maniera asta colosală în care ofiţerii puteau să-şi deplaseze forţele, să urmărească literalmente fiecare pistă. Niciun om normal nu cred că-şi putea închipui că există cineva care te urmăreşte când te deplasezi la Timişoara, există altcineva care te urmăreşte la Cluj şi altcineva la Bucureşti. La fel cum fiecare scrisoare îţi era urmărită până la destinaţie, iar oamenilor acelora, la rândul lor, li se deschideau dosare de urmărire. Este dimensiunea asta colosală a urmăririi, pe care un om normal nu şi-o poate reprezenta la nivelul anilor ’70, pentru că nu poate să conceapă că Statul are atât de multe puteri, atât de multe resurse. Dar faptul că Sârbu a scris negru pe alb unde are materialele este o greşeală nemaipomenită. În primul rând pentru că i-a băgat pe nişte oameni în gura lupului, şi-n al doilea rând pentru că şi-a expus manuscrisele. Încet-încet, mulţi oameni, mulţi urmăriţi ani de zile, meditează la natura urmăririi şi-şi dau seama. Ofiţerii sunt atât de speriaţi de ce-ar putea urmăriţii (scriitorii, mai ales) să ascundă în manuscrisele lor, încât nu precupeţesc niciun efort să le descopere. Şi-atunci, intervine tactica asta prin care mai mulţi oameni ies din radar. Pur şi simplu sunt trecuţi sub tăcere complet. Toma Velici a fost alături de Ion D. Sîrbu douăzeci – douăzeci şi cinci de ani; un om de sinceră prietenie… Undeva, într-un filaj, în ’76 cred, ofiţerul spune: „Împreună cu fiul lui a mers la film.“ Eu, în carte, râd, pentru că astea sunt resurse irosite: dacă ei îl urmăreau de douăzeci de ani şi nu ştiau că n-are niciun fiu, îşi făceau meseria de 2 bani. Dar bănuiesc că acel fiu cu care mergea la film făcea parte din genul ăsta de protecţie a anumitor persoane… Nu te întâlneşti în casă, pentru că în casă sunt microfoane; nu te întâlneşti în public, unde ar putea să vină peste tine un informator şi să spună: „S-a întâlnit cu X”, şi apoi X să fie anchetat. La fel cum mai există a doua faţă a informatorului, care se căieşte şi se duce la cel urmărit şi-i spune: „Uite, m-au strâns cu uşa şi trebuie să spun ceva despre tine. Spune-mi tu ce să spun.“ Există şi asta, iar eu sunt convinsă că şi Ion D. Sîrbu a avut informatori care i-au spus: „Uite, eu sunt, spune-mi tu ce să spun.“ Ştiu cu siguranţă că s-a întâmplat în cazul lui Nicu Steinhardt. A avut un turnător douăzeci de ani. Când venea din Maramureş, de la Rohia, în Bucureşti, informatorul din Bucureşti trebuia să-şi dea rapoartele. Se întâlneau pe stradă – nu în garsoniera lui Nicu Steinhardt, unde erau microfoane –, stabileau de comun acord ce să conţină nota şi apoi Cosmescu îşi făcea raportul.

A.M.I.: Am văzut că eşti trecut ca editor la cartea lui Nicu Steinhardt. Practic, cine a scris cartea? Clara… eşti tot tu?

C.M.: Da, absolut. Pe vremea aceea nu eram căsătorită. E chiar ultima carte înainte să mă căsătoresc. Atunci… practic aşa a început povestea asta cu scriitorii şi cu interesul meu pentru cărţi.

A.M.I.: Ai vreo poveste în familie?

C.M.: Nu, nu. Pur şi simplu mi-am dorit să fac literatură, dar nu am avut curaj. Aveam eu senzaţia că nu ştiu suficiente limbi străine ca să dau la Litere. Nu ştiam suficientă franceză. Mi-era frică să nu pic. Practic, eu mi-am dorit foarte tare să plec: stăteam undeva de unde făcusem zece ani naveta şi trebuia să scap de acolo; nu se mai putea, şi atunci am zis: Care este facultatea care mă va ajuta să intru din prima? La Litere risc (era concurenţa foarte mare în ’90), şi atunci am zis: OK, la Istorie. Am avut foarte mare noroc, că la Istorie, când am dat eu admiterea, au fost 9 oameni pe loc; adică o concurenţă cumplită, dar mulţi erau de umplutură. Nu-mi pare rău c-am făcut Istoria. Foarte ciudat este că, întâmplător, am ajuns să fac istoria comunismului, pentru că eu practic m-am pregătit pentru istoria contemporană universală. Mi-am făcut ambele teze – şi licenţa, şi masteratul – pe economia franceză. După ce-am terminat, nu găseam nimic de lucru… Şi-atunci… m-am angajat la CNSAS. A fost o perioadă când ne-au pregătit să citim dosare. Oamenii îşi imaginează că e uşor să citeşti dosare. Nu e uşor, pentru că au un limbaj al lor şi sunt foarte multe lucruri care se ascund în detalii, de care nu ai cum să-ţi dai seama. Adică, în momentul în care eu deschid o foaie (eu acum văd de 12 ani dosare de Securitate), pot să-ţi spun cinci lucruri peste observaţiile unui om educat, care citeşte.

A.M.I.: Care sunt alea?

C.M.: Uite, îţi arăt. Serviciul 1 este serviciul care răspundea, pe ţară, de urmărirea scriitorilor. Este serviciul care răspundea de artă-cultură. Deci, eu ştiu asta, dar tu nu ai cum să ştii. Pentru tine este Serviciul 1. Ce să-ţi mai spun? Notele informative sunt cele mai interesante. Şi mie mi-a trebuit timp ca să ajung la experienţa asta. Fiecare informator avea un cod – de obicei, lucrul ăsta 0095 are un „/“ înainte, ăsta este un alt caz. Poate să fie încă o succesiune de 4-5 cifre, care este numărul lui de dosar ca informator. 95 este numărul de note pe care el le-a dat de-a lungul timpului. Asta este nota numărul 95. Când am spus lucrul ăsta la lansare, şi de-asta am şi pus nota de subsol, toată lumea a fost înmărmurită, pentru că acest agent Iancu luase interviuri întregii protipendade culturale, nu numai craiovene, ci şi bucureştene. Şi-n plus, unii oameni au realizat că toate interviurile pe care el le făcuse aveau şi o dublură în dosarul lui. Aşa cum are şi nota asta. Nota e despre un manuscris pe care Ion D. Sîrbu îl redactează în februarie ’89 şi care-l are în centru pe Blaga; el povesteşte că şi-a făcut materialul pentru revista Ramuri, aşa cum era stabilit anterior, dar, totodată, informatorul şi-a mai făcut un material, secret – nota 95 –, care este la dosar. N-am nicio garanţie că el n-a procedat la fel şi la interviul cu Simion, şi la interviul cu Sorescu… Pur şi simplu sunt nişte lucruri pe care le obţii în timp. În fine, fiecare meserie are secretele ei. În timp, le înveţi. Nu deţin eu cheia nemaipomenitei cunoaşteri. Dar sunt nişte lucruri la care trebuie să fii atent şi, de aceea, de multe ori mă gândesc că sunt oameni care se apucă să citească dosarele de Securitate, dar nu înţeleg tot cât ar fi putut înţelege şi se pierd nişte lucruri importante.

A.M.I.: Dacă asta este declaraţia numărul 95, înseamnă că el nu numai că avea ştate vechi, avea experienţă, era om de încredere, şi-atunci lucrurile pe care le punea în scris aveau altă greutate decât ale cuiva care ar fi fost începător şi neverificat.

C.M.: Practic, reţeaua asta de informatori nu era niciodată completă. Îmi amintesc că există rapoarte pentru ’87-’88-’89 în care ofiţerii erau muştruluiţi că nu şi-au extins corespunzător reţeaua de informatori. Ei aveau responsabilitatea să recruteze noi agenţi în fiecare an. Şi era o cotă anume: 10%, 20%… Deci asta – a recruta oameni, a-i transforma în informatori – era o sarcină de serviciu a Securităţii. Pe de altă parte, dacă – la început, să zicem – comunismul a speculat invidia, ranchiuna, nemulţumirile, vechile resentimente, iar oamenii se duceau şi dădeau note, deliberat, ca să facă rău cuiva; sau, invers, dacă erau oameni strânşi cu uşa, că urmau să fie concediaţi, sau copiii lor urmau să păţească ceva, sau erau supuşi la diverse alte presiuni… Că există şi lucruri din astea chiar şi-n anii ’50: în momentul ăla teroarea era atât de mare, încât oamenii nu se gândeau să înşele sistemul. În schimb, în anii ’80 se produce chestia asta. Oamenii, cum îţi spuneam, se duc şi preferă să fie cinstiţi faţă de cel pe care trebuie să-l toarne, şi-i spun: „Îmi pare rău, uite, eu trebuie să fac asta. Îmi pare foarte rău că n-am avut tăria să rezist, dar asta e modalitatea mea de a ieşi din încurcătură, fiind cinstit cu tine.“ Îţi dai seama cum era pentru tine, ca om turnat. Era o dezamăgire…

A.M.I.: Totuşi, era preferabil…

C.M.: Da, preferabil. Vezi tu, ăsta este de fapt comunismul, jonglarea asta cu relele. Binele nu exista, dar exista răul foarte mare, când nu ştiai deloc, sau răul mai mic, când era cu acordul tău.

A.M.I.: Am citit şi eu dosarele bunicului meu. Şi chiar vreau să fac şi eu o carte. Una dintre senzaţiile pe care le-am simţit a fost că privesc prin gaura cheii viaţa altcuiva. Pe de-o parte, deci, a fost o problemă de morală – cum să intru atât de tare în intimitatea cuiva – şi una de etică, în sensul de a decide ce să păstrez din toate acestea.

C.M.: Da, asta este o problemă pe care fiecare cercetător de dosare o întâlneşte; şi eu cred că munca asta se face cu foarte multă scormoneală şi cu foarte multă empatie umană, pentru că niciodată nu trebuie să uiţi că, în spatele rândurilor, sunt nişte oameni care suferă, sunt nişte sentimente, sunt nişte vieţi, şi că este obligaţia ta să redai lucrurile de aşa manieră încât să nu repeţi abuzul, să te opreşti acolo unde e prea mult. Este obligatoriu să redai contextul general şi tabloul, dar nu trebuie să mergi chiar până la ultima fibră… Cele mai cumplite, pentru mine, sunt rapoartele de percheziţie. Rapoartele de percheziţie îţi expun inclusiv lenjeria intimă a omului respectiv. Deci, mie asta mi se pare prea mult. E adevărat că, totodată, e foarte important, pentru că-ţi arată că de fapt Securitatea n-avea asemenea menajamente: îţi nota inclusiv numărul de chiloţi pe care îi avea în sertar. Dar tu nu poţi să faci asta… Eu, cel puţin, m-am oprit. În momentul în care s-a trecut la trecerea în inventar a lucrurilor personale, de îmbrăcăminte, ale unuia sau ale altuia, m-am oprit, pentru că mi s-a părut că refac percheziţia aia grotescă, în care vin băieţii cu cizme şi cu haine ruseşti şi cotrobăie prin viaţa ta, şi nu doar prin cărţi, ci intră inclusiv în intimitatea ta. La fel este în rapoartele astea de urmărire tehnică – microfoanele. Pentru mine, alea sunt documentele cele mai veridice. În primul rând, trebuie să fii convins că ofiţerul nu intervine, adică nu-şi pune el lentila, că vorbele celui pe care-l interceptează sunt directe, nu sunt relatate. Dar, după un timp, îţi dai seama dacă vorbeşte într-adevăr omul pe care-l urmăreşte sau este o relatare a unei discuţii pe care ofiţerul o aude. Multe dosare dintre documentele astea de urmărire tehnică sunt chiar intervenţia directă a celui urmărit. Din punctul meu de vedere, sunt foarte multe lucruri de viaţă privată. Chiar şi oamenii ăştia sunt oameni: au amante, au ranchiune, vorbesc la telefon că le trebuie ceapă, cartofi… Sunt nişte lucruri care sunt profund umane. Tu le vezi acum, poţi să te amuzi în sinea ta, dar e răspunderea ta să nu le duci mai departe. Îţi dai seama că se aplică şi în cazul lui Ion D. Sîrbu, care era un om absolut – cum să zic – terestru. Înjura, şi avea pasiuni, şi avea nervi. Şi le vezi acolo: îl vezi înjurând, îl vezi declamând. Când înjură regimul nu e nicio problemă, dar când problema asta este una punctuală (personalizată) trebuie să te opreşti. Pentru că toţi avem lucruri pe care le regretăm în viaţă, când ne ieşim din pepeni. La fel cum trebuie să ai răspundere faţă de lucrurile cu care vii în contact. Sunt confesiuni de a doua sau a treia mână care ajung… Vine cineva în vizită şi povesteşte ceva despre altcineva. Tu trebuie să fii atent aici, pentru că nu este obiectul tău de studiu şi, chiar dacă ţie ţi-ar aduce atenţia cititorului – şi aici poate ar fi mai bine să punem cititorul între ghilimele, şi atenţia între ghilimele –, este cancan. Trebuie să ai grijă cu asta. De aia spun că e vorba despre discernământul tău. Chiar zilele trecute îi scriam unei prietene a lui Ion D. Sîrbu, care îmi spunea că-mi mulţumeşte pentru felul în care am făcut cartea asta, pentru că se temea că lucrurile pot să degenereze în cancan. Acum, fiecare dosar, dacă intră pe mâna cuiva rău intenţionat, poate să devină un subiect de primă pagină în Libertatea, când este subliniat un anumit lucru, scos din context sau profund umanizat… Până la urmă oamenii ăştia suntem: cu nervi, cu patimi, cu înjurături, cu iubite… Trebuie să alegem; dar nu în asta găseşti adevărul, adevăratul om.

A.M.I.: Dar, într-un fel, este impresionant cât de mult şi cât de aproape şi cât de tare se temea regimul de forţa scrisului lui.

C.M.: Ăsta este un alt paradox, pentru care sunt foarte tristă pentru Ion D. Sîrbu… Pentru că, văzându-i dosarul şi văzând toate eforturile astea supra-omeneşti ale Securităţii de a şti ce gândeşte, ce scrie, cui o spune, cum o spune, ani de zile – 30 de ani ei au fost preocupaţi numai de asta! –, sunt foarte tristă: pentru că Ion D. Sîrbu n-a ştiu ce puternic era de fapt, ce multă frică le inspira. La lansare, ai văzut că Dan C. Mihăilescu a povestit că un general de Securitate de la Craiova se plângea de Sîrbu. Deci, ofiţerii erau exasperaţi de el. Asta e o putere nemaipomenită pentru tine, care n-ai nimic. Tu eşti un singur om, care refuză să tacă. Atât! El a refuzat să tacă şi are mai multe notiţe din astea, şi-n jurnal, şi-n scrisori, în care spune: „Eu nu înţeleg de ce trebuie să turbeze toată lumea pentru că nu vreau să mă las călcat în picioare, pentru că eu vreau să spun adevărul. Nu pricep de ce trebuie să fie toată lumea în gardă pentru că nu vreau să cedez.“ Pentru că regimul nu permitea ieşirea din linie, pentru că se temea că un om ca el, cu o biografie impecabilă, cu credibilitate, cu talent, cunoscător de mai multe limbi străine, care aveau o largă circulaţie europeană, ar fi putut să treacă dincolo de graniţe cu un manuscris care să reflecte precis realitatea comunistă din România.

A.M.I.: Este un coşmar de tradus.

C.M.: Cred. Pentru că limba română pe care Ion D. Sîrbu o posedă este nemaipomenit de bogată, subtilă, profundă, capricioasă. De fapt, Sîrbu adesea spune că este singurul lucru care-l ţine şi este singura zeiţă căreia i se închină. Asta a luat-o de la Blaga. Blaga adesea spunea: „Eu pot să fac x sau y, dar ce-o să spună limba română?“ Dar Blaga – chiar dacă nouă ni se pare că este ironic – o spunea crezând. Pentru că el avea credinţa că dacă înşeli şi minţi folosindu-ţi talentul pe care-l ai, în cele din urmă, limba te va părăsi şi vei fi un simplu versificator, vei fi un simplu declamator de slogan. Şi-atunci, Sîrbu preia concepţia asta, şi pentru că vede cum limba română este mutilată în slogane pe toţi pereţii, şi de fapt îşi pierde orice fel de sens. Pentru că limba română nu mai avea niciun sens când a devenit o limbă de lemn. Nu mai spunea nimic. Cuvinte şi atât. Cuvinte în care nu este nimic profund, nimic adevărat. De fapt, limba trebuie să ne ajute pe noi să ne exprimăm, dar nu ne mai ajută în momentul în care nu mai eşti capabil să faci lucrul ăsta.

A.M.I.: Nu ai voie să gândeşti, deci dacă nu ai voie să gândeşti, nu ai ce să exprimi, nu ai materie de exprimat. Cât te-a ajutat efectiv opera lui la care ai avut acces?

C.M.: Mult, mult m-a ajutat. Pe de o parte a fost un proces invers, pentru că am citit întâi Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi am priceput jumătate. Pentru că exista undeva, în mintea lui Ion D. Sîrbu, iluzia că l-ar putea publica, nu în timpul comunismului, dar c-ar putea să fie publicat, cândva sau undeva… Există un contract cu Editura Cartea Românească, pentru 1990, al unor memorii. Şi-mi imaginez că s-ar fi gândit să preia ceva din Jurnal… Cert este că Jurnalul unui jurnalist fără jurnal e o carte pe care Ion D. Sîrbu o scrie pentru sine. Şi, atunci când scrii pentru tine nu ai nevoie să îţi povesteşti, ca pentru un terţ, amintirile. Pur şi simplu te gândeşti la ce concluzii îţi aduc ele sau la ce învăţăminte extragi după atâta timp. Ei, după ce am citit dosarul şi am văzut care-s de fapt faptele vieţii, m-am întors la Jurnal şi l-am înţeles mult mai mult. Aşa cum cărţile de critică literară, şi a lui Antonio Patraş şi Ion D. Sîrbu, De veghe în iarna totalitară, şi a lui Daniel Cristea Enache, Un om din Est, m-au ajutat să înţeleg maniera în care Sîrbu şi-a pus viaţa în literatură. A făcut metafore şi personaje copiate după sine, după experienţele sale. De asta cred că Sîrbu poate să îţi stârnească admiraţia ca scriitor şi să devii fanul lui, dar te va cuceri mult mai mult dacă i-ai cunoaşte viaţa. Pentru că aşa ţi-ai da seama că romanele nu sunt doar romane, că personajele nu sunt doar personaje, ci sunt, în mare parte, alter-ego-uri din sine.

A.M.I.: Deci ţi se pare într-un fel necesar pentru oricine, ca să îl înţeleagă pe Sîrbu, să citească şi cartea ta?

C.M.: Nu numai cartea mea: cărţi despre viaţa lui. S-au mai scris cărţi despre viaţa lui. Am senzaţia că, pentru o perfectă înţelegere a literaturii lui Ion D. Sîrbu ai nevoie să cunoşti şi viaţa lui. Poţi să iei datele astea de pe Internet. Să ai o minimă cunoştinţă a biografiei. Cine a fost omul ăla, când a scris (e foarte important să ştii când a scris!) şi prin ce experienţe a trecut. Adică, nu poţi să nu ştii că a fost exclus din Universitate. În ’49, Sîrbu refuză să-l compromită pe Blaga, refuză să scrie un articol compromiţător la adresa lui şi pleacă din învăţământ. Trebuie să ştii lucrul ăsta. La fel cum trebuie să ştii toată perioada care urmează: perioada aia de ură, de frecuş şi de interdicţie. Între ’50 şi ’55, Sîrbu traduce din maghiară, dar niciodată nu semnează – pentru că nu are voie să semneze. Ţine conferinţe la Asociaţia Română pentru Prietenie Sovietică A.R.L.U.S. şi, în urma unei conferinţe despre Dostoievski şi sufletul rus, este exclus. Şi-n mai multe locuri spune: „Eu sunt singurul intelectual exclus dintr-o asociaţie de prietenie“. Pentru că-l ura Baconschi. Pentru că Baconschi îi spune că el este un idealist şi idealiştii filosofi nu au ce căuta între noi. Şi atunci Sîrbu este persecutat, deşi el fusese un om de stânga şi continua să fie un om de stânga. Dar stânga lui, ideea generoasă care punea în faţă binele celor mulţi, încet-încet o vede cum devine o lozincă în spatele căreia se ridică o nouă aristocraţie. Este aristocraţia de stânga, care se bate cu pumnul în piept că vrea binele mulţimii, care promovează muncitorimea şi ţărănimea – promovează între ghilimele, bineînţeles –, dar de fapt pe ea o interesează câştigurile, puterea, controlul. Alte lucruri. Nu lucrurile pentru care se declară sau pentru care şi-au câştigat adeziunea. La fel, mi-e greu să cred că poţi înţelege cu adevărat proza lui Ion D. Sîrbu fără să ştii că a făcut închisoare, sau cum s-a purtat în închisoare. Sau fără să cunoşti un context al anilor acelora – obsedantul deceniu (anii ’50), cu tot ce a însemnat pentru intelectualitate şi pentru cultură, în general. Apoi procesele, procesele alea cumplite în care colegii erau chemaţi să te critice şi, dacă n-o făceau suficient de vocal, intrau ei în menghina Securităţii. Este o lume din asta incredibil de duşmănoasă şi despre care, dacă nu ai informaţii, nu poţi să pricepi adevărata amploare a prozei scriitorilor… Nu e neapărat doar cazul lui Sîrbu: sunt mai mulţi scriitori care scriu despre perioada asta. La fel, toată perioada asta de după închisoare, cu planurile editoriale… Nouă, acum, ne vine imposibil să credem că, dacă o carte era gata şi editura o accepta, ea nu apărea. Nu apărea, pentru că nu exista în plan, pentru că nu existau aprobări. Existau foruri succesive care dădeau aprobarea unei cărţi. Noi, acum, nu putem să concepem lucrurile astea. La fel cum nu putem concepe multe alte lucruri – legate de paşaport, de exemplu. Noi suntem – noi, mai puţin poate, dar copiii noştri, absolut – generaţia care ne-am născut cu paşaportul în mână. Avem paşaport de când ne-am născut. Or, paşaportul era ceva pe care ţi-l întocmeau după foarte multe tracasări, declaraţii, verificări şi paraverificări. Îl primeai (un favor nemaipomenit!), făceai ce aveai treabă să faci, iar când te întorceai, trebuia să te întorci tot la organul de Securitate, să dai declaraţie – ce ai făcut, pe cine ai întâlnit, ce discuţii ai avut, care au fost reacţiile tale, dacă s-a încercat să fii tras de limbă despre traiul din România – şi să predai paşaportul. M-am văzut obligată în carte să fac note de subsol detaliate despre ce însemna să ai paşaport în România comunistă. La fel cum m-am trezit obligată să fac note de subsol despre ce a însemnat „Cântarea României”. Pentru că sunt oameni de 20–25 de ani care nu au noţiunea „Cântării României”. Nu au cum să ştie că acolo, de fapt, era un festival care te seca de orice putere şi prin care se încerca o distragere a atenţiei de la foame, sărăcie, de la lipsa curentului, a medicamentelor, a mâncării.

A.M.I.:…prin exacerbarea unui naţionalism…

C.M.: Prin naţionalism şi a unor mituri fondatoare absolut false. În momentul în care exista parada domnitorilor şi… vă daţi seama, după Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, venea Ceauşescu! Era ceva teribil, să-l vezi cu sceptru şi coroană, cum era pictat! Pentru oamenii care trăiseră şi făcuseră şcoală adevărată, vă daţi seama cum trebuie să fi fost să vadă lucrurile astea. La fel, există mai multe lucruri pe care Sîrbu le spune în Jurnal şi pentru care trebuie să cunoşti contextul, ca să le înţelegi. La un moment dat era extrem de furios pe Adrian Păunescu. El spune: „Este un pericol social, pentru că el tâmpeşte tineretul.“ Erau acolo stadioanele pline de tineri cărora li se spăla creierul, spunându-li-se versuri patriotice. Erau nişte versuri care, de fapt, îi lăudau pe tovarăşul şi pe tovarăşa; dar oamenii erau fericiţi, pentru că se mai dădeau şi două piese de rock, şi era singurul acces la muzică sau la o întâlnire. Ăsta e un alt aspect: oamenii nu aveau voie să se întâlnească, fiindcă orice întâlnire de 4 persoane era socotită o întâlnire periculoasă. Noi nu ne putem reprezenta ce înseamnă să trăieşti tot timpul uitându-te peste umăr; sau tot timpul fiind cu cineva de a cărui încredere nu erai 100% sigur; sau cum n-aveai nicio dovadă că farfuria din faţa ta, la restaurantul la care te-ai dus, n-are un microfon sub ea şi te înregistrează. Sunt antologice cazurile de la Intercontinental sau de la Uniunea Scriitorilor, în care chelnerii se dădeau peste cap ca, la anumite mese, să fie anumite farfurii; şi nu erau suficiente pentru cât de mult înjurau oamenii regimul! Sau este antologică faza în care Dan Deşliu, furios, ia farfuria cu microfonul, şi-o bagă în geantă şi pleacă acasă cu ea. Deci, lucrurile astea sunt nişte realităţi; sunt nişte realităţi pe care noi le cunoaştem din dosare, şi care, transfigurate, ajung în literatură. Dar dacă nu ştii de la ce au plecat, aproape că nu le înţelegi.

A.M.I.: Aici e un lucru cu care eu m-am confruntat: şi anume că în dosare ai jumătatea negativă, jumătatea slabă – cum să zic?cum spuneai tu: foarte umană – a persoanei supravegheate, dar nu ai niciodată partea bună a persoanei supravegheate.

C.M.: Da, asta e o altă problemă, şi de asta pentru mine a fost nemaipomenit să lucrez la un caz ca Ion D. Sîrbu; pentru că, având şi Jurnalul, având propria lui confesiune, propria lui viziune asupra faptelor, poţi foarte uşor să contracarezi viziunea asta unidirecţională şi majoritar negativă (sau preponderent negativă) pe care ţi-o lasă dosarul. E clar că, în dosar, urmăritul este un suspect care trebuie combătut, controlat, dibuit, împotriva tuturor lucrurilor rele pe care i le-ar putea face regimului acel individ.

A.M.I.: Pentru că este din plecare un vinovat.

C.M.: Absolut. Chiar: la un moment dat am remarcat, pe măsură ce citeam dosarul, că fiecare raport de analiză – rapoartele de analiză se făceau periodic şi spuneau ce anume s-a făcut şi ce anume urmează să se facă, pentru ca anumite lucruri să fie clarificate –începea cu o enumerare detaliată a lucrurilor pentru care omul era urmărit. Multe dintre ele fuseseră verificate şi fuseseră demonstrate ca false sau (nu false!) nefondate. Şi totuşi, lucrurile alea sunt reluate unul după altul, toate. Ei, în momentul în care eşti urmărit 30 de ani, pomelnicul ăsta ajunge la jumătate de pagină. Nu contează că multe dintre ele n-au fost niciodată concrete. Dar toată chestia asta are un  dublu efect. Pe de o parte este vinovăţia celui urmărit, care trebuie pusă negru pe alb, pe hârtie, şi pe de altă parte este dorinţa sau procedurile Securităţii care trebuie să-şi convingă proprii angajaţi că lucrurile alea sunt adevărate. Pentru că în momentul care tu, ca ofiţer şi coordonator de caz, faci rapoarte de 3 ori pe an, să zicem, şi scrii de mânuţă pomelnicul ăla de jumătate de pagină, creierul tău e automat spălat, la modul în care şi tu devii convins că lucrurile alea sunt adevărate. Şi atunci, este un fundament al vinovăţiei care se cimentează prin rapoartele astea an de an, prin înşiruirea vinovăţiilor.

A.M.I.: Şi care, într-un fel, îi conferă celui care le scrie o falsă autoritate; adică el devine…

C.M.: Legitimitatea urmăririi. Foarte ciudat este că eu am constatat că sunt doar două sau trei cazuri în care Ion D. Sîrbu este făţiş anti-regim. Când se întoarce din străinătate – face o singură călătorie în străinătate, între octombrie 1981 şi ianuarie 1982 –, după câteva luni, are cu soţia, în casă, o discuţie extrem de emoţionantă, în care îşi dă seama că aşteptările lui la adresa Occidentului sunt nefondate. De fapt, asta spune: „Absolut nimic nu-i îngrijorează pe ei pentru noi. Noi suntem copiii sacrificaţi Balaurului Roşu, ca ei să trăiască în posteritate. […] Lor nu le pasă de noi şi este crud că noi am trăit atâta timp crezând că lor le pasă şi că vor veni să ne salveze.“ Şi atunci, evident că el are dubii dacă să se întoarcă sau să nu se întoarcă; şi are trei luni cumplite în Occident, despre care povesteşte cum a fost efectiv măcinat de indecizie, până ca, în cele din urmă, să realizeze că nu are cum să rămână acolo. Pentru că toată viaţa lui, şi tot ceea ce este el, şi tot ceea ce poate să spună şi să facă are nevoie, pe de o parte, de sursa de inspiraţie care este viaţa de aici, din România, şi. pe de altă parte, de publicul de aici. Pentru că Occidentul nu are cum să înţeleagă cu ce probleme se confruntă nişte oameni care efectiv nu au pâine, dar românii pot să înţeleagă. Şi-atunci, el simte că are o datorie faţă de ţară, şi o şi spune: „Eu mă întorc în ţară, pentru că acolo este treaba mea. Treaba mea este să stau acolo, în mijlocul oamenilor care suferă, şi să scriu ceea ce văd. Pentru că, dacă mai sunt încă zece, ca mine lucrurile alea nu vor fi uitate.“ Şi-atunci, imediat după ce se întoarce din străinătate, renunţă la teatru – pe care-l consideră o formă de literatură superficială – şi trece la proză, despre care crede el că ar reflecta mult mai bine sentimentul ăsta testamentar. El simte că trebuie să fie un martor al lucrurilor pe care le trăieşte şi că trebuie să depună mărturie. Exact asta şi spune: că, dacă şi-ar scrie vreodată amintirile, acestea s-ar numi Depun mărturie. Este o perioadă teribilă pe care el o trăieşte şi pe care trebuie să o spună mai departe, ca să nu se repete. El, de fapt, nici nu-şi doreşte nici răzbunare, nici dreptate, ci îşi doreşte doar ca lucrurile alea să nu se repete, iar noi, care am venit după el, să înţelegem cum au acei oameni, ce au făcut, cum au reacţionat şi cam care ar fi soluţia ca să nu mai ajungem acolo, sau cam cum s-ar putea trăi în cazul în care suntem din nou puşi în situaţia asta. Practic, este un manual de supravieţuire pe care Sîrbu încearcă să-l ofere în tot ceea ce face din ’82 până-n ’89. Marile lui cărţi se scriu atunci, cu atât mai mult cu cât el scrie acum aproape exclusiv pentru sertar. A renunţat cu desăvârşire la gândul publicării, nici măcar nu-l mai concepe. Are o vagă tentativă în ’86, când predă la Cartea Românească Lupul şi Catedrala; dar, după ce toată lumea se înverzeşte de frică când vede substanţa romanului, el îşi dă seama că niciodată n-o să fie publicat. Şi chiar spune, la un moment dat: „Este incredibil că romanul meu ar apărea în pace şi onor la Moscova şi-n România nu se poate, pentru că România este cea mai stalinistă dintre ţările comuniste. Şi, dacă oriunde în altă parte discuţia critică sinceră despre trecut este posibilă, în România nu se poate.“

A.M.I.: Spuneam mai devreme că el depune mărturie pentru timpul în care a trăit. Dar, în acelaşi timp, spuneam că timpul în care a trăit el nu s-a terminat. Şi mă gândeam că acolo, totuşi, duşmanul era identificabil. Aici, acum, mai e duşmanul identificabil?

C.M.: Practic, duşmanul are altă faţă pentru fiecare dintre noi. Am mai fost întrebată lucrul acesta: „Cum te ajută pe tine, trăind în 2012, să citeşti despre viaţa lui Sîrbu, care a trăit între 1919 şi 1989?“ Mă ajută, pentru că toţi suntem puşi în situaţii-limită, toţi trebuie să luăm decizii care sunt, mai mult sau mai puţin, legate de calea corectă şi de calea uşoară. Toţi trebuie să stabilim care este doza de compromis pe care suntem dispuşi să o acceptăm fără să ne pierdem pe noi înşine. Şi eu, citind memoriile generaţiei ăsteia, care a fost supusă unor situaţii-limită, mă pun şi eu în situaţia pe care o trăiesc practic printr-un caz sau altul; şi mă gândesc: „Sîrbu ce-ar fi făcut?” Sau: „Steinhardt ce-ar fi făcut? Care ar fi cea mai corectă soluţie?“ Practic, fiecare dintre noi este suma lucrurilor care ne formează. Practic, noi luăm decizii în funcţie de lecturile noastre, de experienţele părinţilor, de ce am fost învăţaţi, în funcţie de exemplele profesorilor. Şi de toate lucrurile astea mici care sunt sădite în noi, de-a lungul timpului, şi pe care le formăm în noi, le uniformizăm în noi. Eu am avut întotdeauna nevoie de nişte ziduri la care să mă pot raporta. De nişte valori solide, care nu m-au dezamăgit niciodată şi care îmi pot furniza o soluţie pe care, luând-o, să nu-mi fie ruşine.

A.M.I.: Se cheamă modele.

C.M.: Modele. Eu am avut nevoie de modele. Cred că de asta… mai multă lume m-a întrebat ce-o să fac mai departe. Nu ştiu ce-o să fac mai departe, dar mi-ar fi greu să scriu despre un om care nu este un model. Încă n-am ajuns să-mi satisfac foamea asta de model, ca să pot să scriu relaxat despre cineva care nu este un model. Nu ştiu dacă aş putea să scriu o carte despre un securist. Mi-aş dori să pot s-o fac şi să am suficientă empatie încât să pot să privesc lucrurile şi din perspectiva lui. Îmi doresc să reuşesc lucrul ăsta. Pentru că, în cele din urmă, avem nevoie să ştim cum gândeau şi ei. Şi nu doar înghiţind toate materialele astea de propagandă pe care ei le-au tot produs de 20 de ani încoace! Nu, pur şi simplu, sunt convinsă ca există şi printre ei nişte oameni care chiar vedeau de atunci, de la momentul ăla, în adevărată lumină acţiunile lor. Adică, mi-e greu să cred că individul ăla care se plângea de cât era Sîrbu de imposibil nu ştia cu ce se ocupă el. Mai ales că se plângea lui Eugen Negrici, care şi el era un tip urmărit de Securitate. Mi-aş dori să existe posibilitatea ca fiecare să-şi lase armele acasă şi să discutăm uman. Cred că am avea mult mai mult de câştigat. Mă gândesc cum ar fi să pot să discut cartea asta cu Vâlceanu, ofiţerul care l-a urmărit din ’74 până-n ’89.

A.M.I.: Şi îl ştii? Mai trăieşte?

C.M.: Trăieşte, şi cineva mi-a spus că şi-a publicat şi memoriile. Acum o să încerc să le găsesc. E clar că sunt oameni pe care sistemul i-a format şi i-a deformat, poate iremediabil. Deci, nu ştiu dacă el ar mai fi capabil să iasă din tipicul ăla justificativ: „Noi i-am apărat, noi am fost responsabili, patriotismul nostru…“

A.M.I.: Eu cred că dimensiunea fricii funcţiona şi la nivelul lor. Eu interpretez frica şi în alt mod: în sensul că, atunci când nu eşti bun de nimic şi faci ceva ce este de o mediocritate îngrozitoare, ţi-e frică să nu fii descoperit şi, într-un fel, plusezi în ceea ce faci. Şi-atunci faci mai mult rău decât poate ai face dacă ţi-ai cunoaşte locul în societate, care este unul de – nu ştiu – ucenic-strungar sau…

C.M.: Da, asta a fost marea problemă: aceea a zelului primilor activişti comunişti, al primilor activişti din Securitate. Pentru că, practic, au fost luaţi oameni de pe câmp, care nici nu ştiau să scrie şi să citească, au fost şcoliţi automat, în câteva luni, în şcoli de partid, apoi au fost puşi să răspundă de fabrici, de şcoli sau de torturi asupra altor oameni – care erau profesori universitari. E clar că în momentul ăla funcţiona mecanismul ăsta: „Păi, dacă n-o fac p-asta bine, mă întorc la câmp. Am maşină, am secretară, am vilă, nu se poate să nu fiu capabil“. Şi, vorba ta, supralicitează. Pentru anii ’80 însă, nu-mi dau seama dacă asta funcţionează… Cred că pur şi simplu era un serviciu, ca oricare altul. Era un serviciu bun, în care aveai privilegii şi aveai şi chestia aia cu „eu ştiu mai multe“. Practic, puterea informaţiei. Dar sunt convinsă că şi ei mergeau pe străzile astea, în care lipsea curentul electric, şi ei mergeau pe străzile pline de gropi. E adevărat că ei nu stăteau la cozi, sau nu în maniera aia în care stăteau românii simpli, pentru că ei aveau aprovizionarea privilegiată la partid; dar, în cele din urmă, poate că şi ei şi-ar fi dorit să fie mai bine îmbrăcaţi, să călătorească în Occident – toate lucrurile care s-au întâmplat după ’90. Există mai multe teorii cu al doilea şi-al treilea eşalon din partid, care au făcut revoluţia pentru că se săturaseră să poarte şapcă sovietică…

A.M.I.: E teoria lui Florescu, care zice că revoluţia se datorează cafelei. Comerţului cu cafea.

C.M.: Se datorează cafelei… Eu cred că şi ei erau nemulţumiţi, chiar dacă slujeau şi erau conştienţi că aia era pâinea lor. Nu spun că n-o făceau cu devotament. Există o perioadă de idealism şi, pe măsură ce îmbătrâneşti şi te erodezi, nu mai ai entuziasm pentru mai nimic, dar eşti conştient că ai o familie de întreţinut, copii la şcoală, aşa că taci şi înghiţi. Cred că, pur şi simplu, era un mecanism bine uns, care mergea de la sine. Asta era viaţa. Trebuia să meargă înainte. Eu nu am niciun fel de înţelegere, pentru că oamenii ăştia puteau foarte bine să nu facă rău. Şi sursa puterii lor stătea în cantitatea de rău pe care o făceau. De aia cred că am depăşit momentul în care se putea vorbi de cerut iertare şi de asumarea vinovăţiei, la modul credibil. Cred că în ’92, ’93, ’96, maximum în 2000, am fi putut suporta să vedem oameni ca Pleşiţă sau ca Merce să spunând: „Da, am greşit. Cred că nu trebuia să dau ordin ca Monica Lovinescu să fie maltratată“; sau „Nu trebuia să-l omorâm pe Gheorghe Ursu“, am fi putut suporta să-i vedem că într-adevăr conştientizează dimensiunea răului făcut. Acum, se pune, cel mult, problema căinţei. Vâlceanu s-ar putea duce la doamna Elisabeta Sîrbu să-i spună: „Da, doamnă, cred că n-a fost tocmai corect ce-am făcut eu.“ Dar asta este o problemă personală, între doi oameni, în care ziaristul n-are ce căuta. Dacă vrea s-o facă public, e problema lui. Dar, ca să oferi iertarea, trebuie să ţi se ceară. Şi cred că toate victimele comunismului ar gândi la fel, pentru că viaţa s-a scurs. Acum trăiesc nefericiţi şi agăţaţi de toate nenorocirile pe care le-au trăit o viaţă întreagă, şi pe care cărţi ca aceasta, şi ca multe altele, le dezvăluie pentru prima oară. Mi s-a întâmplat ca doamna Sîrbu să-mi spună: „Eu nici măcar n-am ştiut ce-am trăit. Deci, tu vii şi-mi spui nişte lucruri despre care eu nici măcar n-am ştiut c-au fost viaţa mea.“ Asta este cumplit. Vine cineva să-ţi explice nişte lucruri pe care tu nici măcar nu le-ai bănuit, dar care te-au bântuit toată viaţa.

A.M.I.: Cum ar fi?

C.M.: De ce nu ai putut să faci cutare lucru, sau să te duci acolo? Sau de ce nu ai putut să muţi o mobilă? Există nişte pasaje în Herta Muller, nemaipomenite: ea are un guler de vulpe, pe care îl pune într-un loc; securistul i-l mută şi i-l pune în alt loc. De fapt, asta este o declaraţie: „Noi suntem aici: tu nu te poţi refugia nicăieri. Noi ştim tot ce faci şi dacă noi spunem că lucrurile trebuie să stea aşa, aşa trebuie să rămână. Tu n-ai nicio putere.“ Este problema asta: eu sunt atotputernic şi tu eşti un gândac. Aruncarea omului în mizerie. Asta, de fapt, a fost comunismul: dispreţul pentru individ. Fiinţa umană nu conta. Tu, ca individualitate, ca valori, ca întreg, nu contai. Erai pionul care trebuia să stea drepţi şi să poarte lozinca cu „Trăiască Ceauşescu!“.

A.M.I.: Şi cred că asta se manifestă şi-n societatea de astăzi: dispreţul faţă de fiinţa umană.

C.M.: Cred că lucrurile s-ar schimba, dacă fiecare dintre noi am fi mai critici la lucrurile care ni se întâmplă; dacă fiecare dintre noi am refuza să facem anumite lucruri doar din inerţie. Nu! Într-o zi să spunem, toţi, NU. Nu cred că este corect. Haideţi să propunem o alternativă, haideţi să facem altceva.

A.M.I.: Sunt două lucruri distincte. Una e să spui NU, alta e să propui alternative.

C.M.: Cred că ar trebui să depăşim NU-ul şi să facem proiecte.

A.M.I.: Aşa cred şi eu. Cred că am zis NU destul.

C.M.: E cazul să mai şi construim ceva.

A.M.I.: Îmi povestea mama că a văzut la televizor un interviu cu unul dintre bănăţenii deportaţi în Bărăgan. Un om de 90 şi ceva de ani povestea cum au fost troieniţi în ’54: „Noi, la 2 ani de la deportare, aveam podul plin, porcul tăiat, cârnaţii făcuţi, lemnele lângă casă şi am rezistat o lună-două.“ Şi discuţia continua: „Şi ce părere aveţi despre ce se întâmplă acum?“ „Noi, în ’54, am luat lopata şi am dat zăpada. Ăştia acum aşteaptă să vină Boc să le dea zăpada, sau să vină televiziunea să-i filmeze cât sunt ei de sinistraţi. Păi, pune mâna la treabă, nu mai sta acolo.“ Zicea că: „Am ieşit şi pe horn, şi prin pod, şi am dat zăpada.“

C.M.: Eu cred că resursele de bun-simţ şi de profesionalism există. Eu am întâlnit, în mai multe domenii, oameni care stăteau în banca lor şi care îşi făceau treaba cât puteau ei de bine; dacă treaba lor era să care două cutii, o făceau cu simţ de răspundere. Toţi suntem necesari la locul de muncă şi trebuie s-o facem bine, s-o facem cu răspundere. Mie trebuie să-mi pese de tine. Dacă azi îmi spui că te doare mâna, n-o să te trimit la lopată. Dar trebuie să fii onest cu mine şi să te doară mâna doar astăzi, nu şi mâine, şi o săptămână de-acum încolo. Eu am senzaţia că, de multe ori, lipseşte etica muncii. Pur şi simplu, nu ai răspundere faţă de ceea ce faci. Dar ceea ce faci te reprezintă. Dacă mâine dispari, ce rămâne în urma ta? Practic, eu asta am învăţat de la Sîrbu: dacă mâine mor, ce rămâne după mine? Rămân nişte cărţi, care sunt grele. Dacă eu mor mâine, ce rămâne după mine? Sper că un copil bine crescut, sper că o carte bună. Cred că nu suntem foarte bine aşezaţi în faţa noastră, nu suntem foarte bine împăcaţi cu noi înşine. Nu există o reţetă de supravieţuire.

A.M.I.: Dacă nu suntem împăcaţi cu noi înşine înseamnă că ne simţim vinovaţi cu ceva? Ne simţim vinovaţi pentru ceva?

C.M.: Tocmai am revăzut The Reader. N-am citit cartea, din păcate, care trebuie să fie şi mai bună. Vis-á-vis de vinovăţia germană, există, acolo, o scenă cu studenţii în amfiteatru, când vorbesc cu profesorul şi-i spun: „Voi unde eraţi când s-a întâmplat asta? Şi, dacă aţi ştiut că există lagăre în care se ard oameni, de ce nu v-aţi sinucis?“ Noi încă nu putem să facem asta. Nu suntem atât de cruzi cu părinţii noştri, pentru că şi noi am fost parte din sistem, şi noi am fost pionieri, dar copiii noştri or să pună întrebarea asta. Şi e legitimă.

A.M.I.: Nemţii au avut Nürnberg-ul.

C.M.: Şi noi avem cărţile. Eu nu mai cred în justiţie. Nu cred că justiţia va putea face vreodată dreptate şi nu cred că există victimă pentru care dreptatea pe care i-o face justiţia să fie mulţumitoare, sau, într-adevăr, să repare toată suferinţa aceea de ani de zile. Viaţa nu ţi-o mai dă nimeni înapoi. Imaginează-ţi cum trebuie să fi fost pentru cineva să afle că cei mai buni prieteni ai săi sunt cei care se duc la Securitate şi dau declaraţii. Şi sunt oamenii cu care a împărţit şi hainele.

A.M.I.: Asta e o întrebare pe care i-am pus-o şi mamei: dacă după ’89 a avut vreo surpriză, dacă printre oamenii care i-au intrat în casă a descoperit că vreunul ar fi fost turnător. Mama şi-a văzut dosarul, dar eu nu cred că e dosarul complet. Cred că ce-i acolo este absolut minor. Deci, n-a avut această surpriză. Eu cred că pe atunci îţi dezvoltai un radar…

C.M.: Absolut. Acum două luni l-am cunoscut pe Mihai Stănescu, care îmi spunea: „Ştii, pe vremea aia lucrurile erau simple (sau, mai simple) – eram noi şi ei. Din cauza lor, noi trebuia să supravieţuim, şi, ca să supravieţuim, făceam lucrurile cât puteam noi de bine. E adevărat, consumam o cantitate enormă de energie. Dar, ne încăpăţânam să reuşim, pentru că aveam clar duşmanul în faţă… Aşa cum printre noi erau agenţi pe care-i depistam. Sîrbu ştia; o spune chiar el: „Pot să miros un turnător de la două zâmbete şi trei întrebări.“ Fiecare om avea dezvoltat un al şaselea simţ, care-i spunea cine este suspect.” Din fericire, eu cred că este un mare plus pentru societatea actuală, că nu trebuie să ne mai temem de prietenii noştri.

A.M.I.: Este şi nu este.

C.M.: În ce sens?

A.M.I.: A fi turnător era de cele mai multe ori o probă de caracter. Deci – aici, tu ştii mai multe – eu cred că şi turnătorii erau de mai multe feluri. Adică, erau cei care ziceau, semnau şi tot timpul făceau note: „nu-şi îndeplineşte potenţialul“, „nu transmite informaţii câte ar trebui“; mai erau cei care veneau şi spuneau: „uite, trebuie să cădem de acord asupra a ceea ce spunem“. Şi erau turnătorii turnători. Şi aia era o probă de caracter. Problema cu turnătorii nu era numai că se duceau undeva să spună… Ei funcţionează şi acum, la generaţia noastră. Turnătoria era un test de caracter. Pe oportunişti şi acum îi poţi identifica cu acest al şaselea simţ. Oare, faţă de restul Europei, faţă de restul lumii, cei din Est nu au un simţ în plus, în detectarea caracterului, din cauza aceasta?

C.M.: Problema asta e foarte complicată.

A.M.I.: E un avantaj.

C.M.: Da şi nu. Ţi s-a diminuat cantitatea de inocenţă. Încrederea în oameni e foarte scăzută la noi, din cauza acestui al şaselea simţ. Întotdeauna, la a doua sau a treia întrebare, îţi spui: „Oare, nu ascunde mai mult decât cuvintele astea? Să le iau mot-à-mot, sau să citesc printre rânduri?“ Şi eu cred că asta este o greşeală. E adevărat că experienţa te învaţă şi, dacă nu înveţi din experienţă, meriţi să o păţeşti şi a doua oară; dar, în acelaşi timp, poate că nu e aşa: poate că sunt oameni care nu sunt capabili să facă lucrul acesta, şi tu-i bănuieşti. Uite, în cazul meu, datorită meseriei, de fiecare dată a trebuit să plec de la 0 – şi am plecat cu toate blindajele armate, de câte ori am văzut un dosar. Până nu am ajuns la ultima pagină, nu am avut încredere, deşi eram conştientă… Am zis că poate să fie o minciună, o probă fabricată… Că ofiţerii au fabricat turnătoria lui X şi lui Y. Dar, era obligaţia mea de istoric să mă îndoiesc până la capăt, pentru că aveam acest al şaselea simţ şi pentru că deasupra noastră a plouat ani de zile cu sentinţa: „Toţi au fost turnători, toţi au colaborat …“ Noi, tinerii, pornim la drum cu asta: „Hai să ne îndoim!“ La finalul dosarelor bune pe care le-am văzut mi-a fost ruşine că m-am îndoit şi, cumva, mi-am reproşat că n-am avut încredere. Sunt anumite lucruri pe care le câştigi. Ajungi mai departe cu încrederea. Cu binele ajungi mai departe decât cu răul.

A.M.I.: Asta trebuie să reînvăţăm noi.

C.M.: Mi-a fost ruşine că m-am îndoit de Sîrbu. Dar faptul că m-am îndoit m-a ajutat să-mi păstrez distanţa şi să îmi primesc lecţia aşa cum trebuie; pentru că nu toţi au cedat, nu toţi au fost aşa cum spun ei c-au fost. Ba din contră. Există excepţia: Sîrbu, cel care a spus NU până la capăt. Şi au existat, cel puţin în perioada ’56–’63, cinci sau şase tentative de recrutări. Erau ca valurile şi îmbrăcau tot felul de forme. Întâi îi dau o celulă de lux, cu duş, ţigări, mâncare şi cărţi. Apoi, după şase luni, îi spun: „Dar, nu vrei, totuşi, să…?“ Şi el răspunde: NU. „Bine, treci la cocină şi cară vidanjele cu materie fecală.“ Şi, după alte şase luni: „Dar, totuşi, nu vrei să…?“ NU! Şi-l joacă în picioare, şi stă două luni în comă, pentru că refuză să facă ce-i cer ei.

A.M.I.: Dar asta nu e în carte…

C.M.: Sunt nişte lucruri pe care le pun şi-n carte, mai ales în relatările lui. Să zicem că eu extind acum, pentru că pot să-mi dau seama care a fost adevărul în perioada aceea. Gândeşte-te că au fost oameni care aveau 300 de grame de pâine toată ziua şi munceau la păcură şi stuf. Sîrbu povesteşte că avea picioarele înfăşurate în cauciuc, şi mergea pe gheaţa Dunării până în anumite locuri, ca să taie stuf. Pe nemâncate, fără haine, la minus 20 de grade. Şi, în condiţiile astea, după o zi cumplită, povesteşte cum era bătut şi cum, în mod aleatoriu, plictisindu-se, gardianul îşi asmuţea câinele pe unul dintre deţinuţi. Întâmplător, într-una dintre zile, deţinutul pe care câinele făcea exerciţii este Sîrbu. Trântit şi muşcat de câine, Sîrbu se ridică. Iar este trântit, iar este muşcat… La un moment dat, ridică doar capul din gheaţa în care căzuse, se uită la colegii lui care erau înşiraţi spre baracă şi-i vede apatici. Faptul că acel câine îl chinuia pe Sîrbu, le dădea lor prilejul să respire. Ei, şi-n condiţiile astea, vine omul de la Bucureşti cu trese şi spune: „Nu vrei, totuşi, să fi omul nostru?“ Şi el zice: NU! Şi-l aruncă la Neagra. Neagra era o cămăruţă de 50 cm², deci nici în fund nu puteai să stai, în care nu aveai dreptul decât la 300 de grame de apă caldă. Atât. Ei, şi Sîrbu refuză, după ce trăia, mânca şi lucra în condiţiile pe care ţi le-am spus. Şi refuza, înţelegi? Şi nu este doar Sîrbu, sunt convinsă că sunt foarte mulţi oameni care au spus NU. Ba, mai mult, cunoscând toate condiţiile acestea cumplite cărora deţinuţii politici au trebuit să se supună, trebuie să avem foarte mare grijă atunci când discutăm recrutarea în detenţie. Sîrbu spune: „Oamenii au fost presaţi la maximum şi nu toţi au avut resursele interioare să reziste.“

A.M.I.: Interioare şi fizice!

C.M.: Şi fizice, dar şi psihice! Uite, şi tu eşti mamă; dacă ar veni la tine şi ţi-ar zice: „Alege! Ori semnezi, ori mâna Lizucăi nu mai este!“ – ce-ai face? Înţelegi? Aşa se punea problema. Ei, şi-n condiţiile astea, unii au rezistat.

A.M.I.: Ştii ce cred? Că este extraordinar de dureros. Ei rezistă. Ei rezistă, şi aici vine dezamăgirea lui Sîrbu cu Occidentul, pentru că cei din perioada aia mai aveau speranţe. Mai aveau speranţe în bine, că vine Occidentul să-i salveze, că vin americanii, că această situaţie nu poate dura la infinit. Deci, aveau resursele interioare, îşi găseau resursele interioare în credinţă şi-n această speranţă că răul e finit. Dar în ’70–’80 speranţa asta deja nu mai exista.

C.M.: Cam de prin ’65, iluzia că vin americanii s-a spulberat. A fost clar că nu va veni nimeni şi că trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Sincer, cumva, mă gândesc că, până la urmă, este naivă credinţa asta că altcineva o să vină şi-o să facă ceva pentru tine. Asta este o naivitate pe care, în cele din urmă, oamenii au conştientizat-o; pentru că – hai să fim serioşi… – cu ce drept să vină americanii şi să te salveze de comunism? Într-adevăr, pentru că s-a dus Churchill şi-a semnat hârtia aia cu Stalin. Cu ce drept a semnat hârtia aia şi a permis controlul ruşilor în România? Acum, lucrurile s-au petrecut deja. Marile puteri au fost mari puteri întotdeauna. Din ’70 încolo, oamenii nu mai sperau; ba, din contră, s-au resemnat. Comunismul avea 25 de ani de existenţă şi părea etern. Atunci, cum spune şi Marino, s-au adaptat. Dar nu toţi! Sunt oameni care refuză să se adapteze şi care îşi dau seama că din interior trebuie să vină lucrurile. Doina Cornea a început un protest care putea s-o coste viaţa în mai multe rânduri. Singură. Nu mai aştepta nimic de la nimeni, nu spera să mobilizeze toată lumea ca să facă grevă. Dar lucrurile erau atât de aberante încât a găsit, în sine, resurse să protesteze faţă de natura învăţământului, sistematizarea satelor, distrugerea bisericii unite şi faţă de multe alte lucruri. Mulţi dintre oamenii care s-au ridicat împotriva regimului au făcut-o tocmai pentru că ştiau că nu va veni nimeni să-i salveze şi pentru ca la bătrâneţe să nu zică: „Dar eu ce-am făcut?“ Adică, în cele din urmă, dacă eu am stat şi-am înghiţit, înseamnă că-s la fel de vinovat. Dacă nu m-am adaptat… Acum, umanizând discuţia… Hai să facem noi ceva pentru noi. Deci, eu ce-aş putea să fac? Aş putea să scriu nişte cărţi în care să spun cum a fost şi cum este. Şi n-o fac pentru ei. O fac pentru după ei. Există o empatie, de pildă, în declaraţia pe care Sîrbu este constrâns s-o dea când se întoarce din străinătate; mi-am dat seama că atunci Sîrbu vorbeşte cu mine. Cu mine şi cu oricine citeşte dosarul.

A.M.I.: Aşa este.

C.M.: Nici măcar nu-şi dau seama securiştii – atât de tâmpiţi sunt, încât nici nu-şi dau seama – că ei se fac portavoce pentru el. Eu am oscilat cumva între stupiditatea ofiţerilor şi enorma lor inteligenţă. Pentru că efectiv ei sunt la extreme: câteodată te gândeşti cât sunt de stupizi, cum îi face Sîrbu din vorbe, şi altădată îţi dai seama că, de fapt, nu, ei ştiau foarte bine cu cine au de-a face şi cum trebuie să procedeze ca să îl controleze. În ’69, e un moment în care Sîrbu le spune: „Eu aş vrea să vin la Securitate“. Şi ofiţerul se duce şi scrie: „Ne-am întâlnit în decembrie ’69 pentru că aşa a vrut el.“ Ăla e atât de tâmpit, că nici măcar nu-şi dă seama că face ce-i spune urmăritul să facă. Dar, pe de altă parte, şefii lui nu sunt tâmpiţi.  

A.M.I.: Ofiţerul zicea că era pozitiv raportul după această întâlnire.

C.M.: Proza lui Sîrbu şi felul cum vede el lucrurile, cum sunt personajele alea care baleiază în mai multe direcţii, pe mine m-au ajutat să înţeleg cum era el ca om. De exemplu, momentul ăsta din ’69, când el îi spune ofiţerului: „Eu ştiu cum stau lucrurile cu adevărat. Voi sunteţi puternicii şi, dacă vreau ceva cu adevărat de la voi, trebuie să obţin.“ În momentul în care ei sunt de acord să se întâlnească cu el, Sîrbu are o mică victorie, pentru că el scrie teatru şi scrie un teatru realist. Are nevoie să vadă cum arată încăperea aia, oamenii ăia de care tuturor le e frică. Se duce acolo – exact asta scrie şi în carte – ca un om care a câştigat un bilet la un spectacol privilegiat. El este fericit că a intrat în instituţia aia şi că îi vede pe oamenii care îşi pun semnăturile pe documentele urmăririi lui. El a câştigat în momentul în care l-au chemat. Şi de-aia el s-a dus acolo şi a fost cuminte. Şi-a zis: „Da, domnule, voi aveţi dreptate, eu înjur cam mult regimul, promit să nu mai fac.“ Pe el, de fapt, nu îl interesa ce se întâmplă acolo.

A.M.I.: Şi scrii în carte că după asta intră într-o zonă de tăcere…

C.M.: Fiecare are senzaţia că el a câştigat. Ofiţerii nu-şi dau seama că el, de fapt, îşi dorea să ajungă acolo şi că a obţinut ce a vrut; fiindcă ei gândeau – pe tipicul clasic al omului care a fost chemat la Securitate şi care s-a întâlnit faţă în faţă cu colonelul de Securitate – da, ăsta a făcut pe el de frică şi e al nostru, l-am înspăimântat, acum se cuminţeşte. Pentru că ăsta era comportamentul tipic: la Securitate te duceai speriat, semnai ce ţi se punea în faţă de semnat şi ziceai „Doamne ajută că am scăpat doar cu atât!“

A.M.I.: Cumva, Sîrbu trecuse dincolo de asta. Ce nu-şi dau securiştii seama e că atunci când ai trecut prin Canal…

C.M.:  Ei n-aveau cum să-şi dea seama. În primul rând, pentru că ei nu s-au întâlnit cu un tip uman ca al lui Sîrbu. Senzaţia mea este că, până în ’77, ei chiar nu-şi dau seama cu cine au de a face; până la momentul când Sîrbu îi ia literalmente de guler şi trânteşte cu ei de pământ în propriul lor sediu; când ofiţerul care răspundea de urmărirea lui se panichează şi îşi cheamă superiorul; şi Sîrbu se înfige şi în ăla, asta face în ’77… Din momentul ăsta cu adevărat au fost speriaţi de el, pentru că ei au considerat că este nebun. „Nu putem spune că este curajos. Este nebun şi un nebun îţi scapă, e explozibil, nu poţi să-l controlezi.” Şi atunci au venit cu chestia asta: influenţarea pozitivă. Tactica Securităţii de după ’77 aşa se numeşte. De fapt, încearcă să nu mai ajungă faţă în faţă cu el şi să-l provoace, să-i dea posibilitatea să se plângă; nu-l mai cheamă la Securitate, după ’77. An de an, securiştii vin acasă la el şi au grijă ca, în ’78 (adică la un an după ce fusese confruntarea asta foarte violentă), să vină exact în aceeaşi zi. Tot pe 2 august, cei doi colonei se postează la uşa lui Sîrbu şi sună la uşă şi zic: „Am venit să discutăm.” Şi Sîrbu ştie de ce. Dincolo de dialog există aici o pantomimă: „OK, ăştia suntem, tu nu poţi să scapi de noi, noi nu putem să scăpăm de tine, hai să ajungem la un compromis.“ Aşa văd eu lucrurile; poate altcineva le vede altfel. Pentru mine, proba de foc a cărţii a fost a celor care l-au cunoscut cu adevărat pe Sîrbu. Pentru că ei puteau să-mi spună dacă am intuit corect. Eu nu l-am cunoscut, nu ştiu ce fel de om era, şi poate că nu aveam dreptate. Dar majoritatea celor care l-au cunoscut şi care mi-au citit cartea mi-au spus: „Perfect ai intuit, exact aşa era.” Exact aşa trebuie să fi fost în mintea lui curiozitatea aia din ’69: să vadă el cum arată ăştia la faţă şi cum arată încăperea aia în care se fac rapoartele urmăririi lui. Exact aşa a fost discuţia aia faţă în faţă, când ei au spus: „OK, uite ce e, hai să cădem la pace – tu îţi ţii gura şi noi te lăsăm să scrii.“ Şi le spune: „Dacă vă purtaţi omeneşte cu mine o să aveţi mai mult de câştigat decât dacă mă brutalizaţi.“ Ăsta este un gentlemen agreement care este reînnoit an de an. Securitatea vine şi în ’79 acasă la I. D. Sîrbu, vine şi în ’80; dar este o formă de presiune mult mai subtilă şi mult mai perfidă, pentru că venea la tine acasă. Îţi dai seama cum e să vină ăia din cauza cărora tu eşti la marginea lumii, la marginea literaturii, la marginea marginilor, să vină la tine acasă şi să-ţi spună: „Ce mai faci?“ – ca şi cum aţi fost cei mai buni prieteni. Şi totuşi, Sîrbu se poartă absolut civilizat şi răspunde la fiecare vizită. Ăsta a fost un alt lucru pe care eu l-am învăţat de la Sîrbu. Adversari mai mari decât oamenii ăştia… Adversarul nr. 1 pentru Sîrbu era Securitatea, şi totuşi el nu-şi pierde firea, nu-i ia de gât, nu scuipă şi nu muşcă; el se poartă ca un om civilizat şi spune ceea ce are de spus, pe un ton cât se poate de normal: „Vă mulţumesc că aţi fost drăguţi cu mine.“ În asta constă inteligenţa omului cultivat. Pentru că, în anii ’80, sunt nişte rapoarte în care se fac pregătiri la sediu cum să se desfăşoare discuţia cu I. D. Sîrbu. Îţi dai seama ce minunat ar fi să vedem draftul la aşa ceva… Nu există. Sunt mai multe documente care mie îmi scapă. După ’82, cazul este în mod curent verificat de Direcţia 1. Există un maior de la Bucureşti care are sarcina să îl „contacteze“ pe I. D. Sîrbu; or eu nu am găsit – deşi cred mai există undeva – un apendice al contoarelor urmăririi de la Bucureşti. Dosarul pe care l-am văzut eu este urmărirea de la Craiova. Aş fi atât de încântată să văd cum se pregăteau ei – ca pentru un meci – pentru întâlnirea cu I. D. Sîrbu şi cum îi dădea el peste cap. I. D. Sîrbu era un vorbitor sclipitor. Aşa cum şi scrie, era un om care sărea cu o uşurinţă remarcabilă de la o idee la alta. Pentru o discuţie cu I. D. Sîrbu nu te puteai pregăti de-acasă. Discuţia e liberă, asociaţiile de idei vin în funcţie de partener, atunci, pe loc, ai o revelaţie. Ei, şi ăştia se duceau cu lecţia învăţată şi plecau cu coada între picioare. Era un om viu şi un orator nemaipomenit. De multe ori mă gândesc că toate discursurile pe care noi le citim, ca discursurile lui Candid din Adio, Europa!, el putea foarte bine să le ţină în faţa lor şi ei nici nu-şi dădeau seama că-şi bătea joc de ei. A căuta întotdeauna alternativa, să găseşti exact bucăţica aia care le scapă. În orice plasă există un ochi. I. D. Sîrbu a ştiut întotdeauna unde sunt ochiurile astea şi a putut  să se strecoare. S-au trezit că adună apă cu o pânză. Eh, apa nu mai e, s-a dus. Aici e marea prostie a ofiţerilor, pentru că senzaţia mea, mai ales pentru sfârşitul anilor ’80, e că ei, de fapt, nu ştiau cu cine au de-a face. Tot aşteptau să se întâmple ceva nemaipomenit; se aşteptau să găsească o carte pe care să scrie chiar Sîrbu cu mâna lui: „Ăsta e cel mai exploziv roman la adresa comunismului.“ Ei tot timpul erau panicaţi la gândul că îşi scrie memoriile sau că scrie o carte explozivă la adresa comunismului; dar Sîrbu a început Adio, Europa! în ’77 şi a lucrat din ’77 până în ’85. A reluat-o şi tuturor prietenilor le-a vorbit despre ea. Asta e o realitate concretă, pe care le-o pune sub ochi ofiţerilor în nenumăratele lui scrisori (fiindcă ăştia copiau cu nesaţ tot ce scria el, în toate cele patru zări ale lumii şi ale ţării), şi totuşi ei nu spun nicăieri: „Da, domnule, am făcut o percheziţie şi am găsit Adio, Europa!“ sau… (A avut multe, multe titluri.) Ei se aşteptau să se apuce să-şi scrie memoriile, dar au trecut pe lângă Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Şi totuşi, Toma Velici mi-a spus că, după moartea scriitorului, au rămas 12 caiete, şi unul a dispărut. Dar acum sunt mai multe caiete. Zilele trecute am citit jurnalul lui I. D. Sîrbu dintre ’52 şi ’53. Securitatea le-a văzut, nu? Cred că intra în casă la Sîrbu cam cum intrăm noi la supermarket. Cred că şi Sîrbu le spunea: „Acum nu sunt acasă”. După ’69, cum ai remarcat tu că era o perioadă mai liniştită, Sîrbu nu făcea obiectul nici unei urmăriri serioase şi totuşi în ’71 ofiţerii intră în casa lui şi îi răscolesc sertarele.

A.M.I.: Deci au văzut. N-au înţeles ce-au citit?

C.M.: Nu pot să-mi dau seama; nu ştiu, efectiv. Toată corespondenţa asta le-a stat sub ochi… Dacă vei citi Traversarea cortinei, vei vedea că acolo este o imagine a comunismului aşa cum o vede Sîrbu, extrem de exactă şi precisă. Acolo sunt amintirile lui, acolo sunt anii ’50, puşcăria, lipsurile, cozile. Era ca picătura chinezească. El scria o scrisoare, ei o copiau şi o puneau la dosar, şi treceau mai departe. Mâine era o altă scrisoare, ei o copiau… N-au fost capabili să vadă tot întregul, să-şi reprezinte cu adevărat tot tabloul. În plus, cred că la un moment dat se săturaseră, pentru că am constat că multe dintre scrisorile care s-au publicat după moartea lui nu s-au regăsit în dosar. Şi eu m-am bucurat foarte tare. El scria în jur de cinci scrisori pe zi. Pur şi simplu, nu puteau să ţină pasul cu el. Scria foarte mult: avea corespondenţi în vreo 100 de locuri din ţară şi din lume. Asta era forma lui de prietenie. „OK, m-aţi izolat, nu mai am prieteni; şi dacă nu am prieteni, îi inventez.“ Majoritatea personajelor din Jurnalul… sunt inventate de el; şi Candid, şi Sommer, şi Olimpia, cu care el dialoghează, sunt alter ego-uri care îi populează singurătatea. După puşcărie, singurătatea a fost marea dramă a vieţii lui. De asta mi-e foarte greu să mă raportez la imaginea unui Sîrbu vesel şi băşcălios, care spune bancuri, poante. Cum era, de fapt. În dosar sunt foarte atenţi mai ales pentru anii ’80–’86–’89, care e, cred, perioada cea mai detaliată. Sunt toate scrisorile astea ale singurătăţii. Când el este singur, singur, singur. Literalmente, asta scrie: „Sunt la Craiova ca într-o puşcărie, condamnat pe viaţă. Am dreptul la pachet şi la vorbitor, dar nimeni nu-mi trimite pachet şi nimeni nu mă cere la vorbitor.“

A.M.I.: Dar nu era totuşi căsătorit?

C.M.: Soţia lui este, cred, factorul care l-a ţinut în viaţă. El adeseori spune că Lizi l-a vindecat de mai multe ori de tentaţia sinuciderii. Doamna Lizi este una dintre întâlnirile vieţii mele. Este o persoană extrem de lucidă, de realistă şi cu un umor colosal. Imaginează-ţi că există cineva ca Olimpia din Adio, Europa! Eu am cunoscut-o pe doamna Lizi după ce am citit Adio, Europa! şi am rămas efectiv şocată. Sîrbu, de multe ori, spune că marele lui noroc este soţia, care îl ţine întreg. El se ceartă şi se revoltă, exact ca intelectualul care a plecat de la catedră şi s-a refugiat în bibliotecă. El vrea să fie apărat, şi în centrul atenţiei: „Dar eu aduc bani în casa asta, ce înseamnă asta?“ Şi ea ia frumos o farfurie şi îi pune 100 de lei în farfurie şi îi spune: „Asta aduci, asta mănânci“. Şi instantaneu toată lumea se destinde. Doamna Lizi Sîrbu este legătura cu umanitatea, cu toată umanitatea pe care regimul i-o refuză. Este ca o monadă, este esenţa binelui şi a tot ceea ce a putut să fie un om mai complementar unui singuratic profund; pentru că este este o persoană foarte veselă, permanent înconjurată de prieteni, permanent critică şi autocritică; şi atunci nu-ţi dă prilejul nici să te pui jos şi să mori, nici să te apuci să-ţi plângi de milă. „OK, şi acuma, dacă vrei să mori, eu am rochia pregătită!” Când, în ’85, lui I. D. Sîrbu i se refuză paşaportul, îi spune: „OK, nu se poate să plecăm; hai să cumpărăm loc de veci. Lucrurile sunt foarte clare, asta este realitatea vieţii noastre, n-are sens să ne îmbătăm cu apă rece. Asta este viaţa, trebuie s-o trăim aşa cum este“. Dar o face de o manieră foarte umană şi, în acelaşi timp, foarte curajoasă, fără să se afişeze. Sîrbu nu a ştiut niciodată cât de presată a fost ea. În ’81, când el o cheamă în străinătate – practic, securiştii sunt convinşi că el vrea să rămână în străinătate şi de-aia o cheamă pe Lizi în Germania –, există vreo trei săptămâni de presiuni intense la adresa Elisabetei Sîrbu, ca nu cumva să plece; dar e mai pervers de atât, pentru că securiştii o cheamă şi îi spun: „V-am chemat să vă dăm acordul să plecaţi“. Dar ofiţerul ăla o face de aşa natură, încât Lizi îşi dă seama că, de fapt, ea e prizonieră şi că n-o să plece niciodată; şi îl întreabă direct: „Voi credeţi că nu se mai întoarce?“ „Păi, gânduri ne putem face despre oricine.“ „Bine, eu nu plec. Dacă asta e garanţia voastră că Sîrbu se întoarce, eu nu plec.“ „Dar aţi fi dispusă să daţi şi o hârtie pentru asta?“ Şi aici e altă perversitate, pentru că, dacă ea semna hârtia aia, Sîrbu nu se putea duce la ei cu o falcă în cer şi una în pământ să le impute că i-au ţinut soţia prizonieră, că nu au lăsat-o să plece: „Nu, domnul Sîrbu; uitaţi, ea singură declară aici că nu vrea să plece.“ Înţelegi cât de perverşi erau şi cât de multe nuanţe trebuie să discerni în tot mecanismul ăsta? Realitatea este a acelui document în care Elisabeta Sîrbu semnează şi în care scrie: „De bună voie renunţ la călătoria în străinătate.“

A.M.I.: Câte dosare sunt? Nu doar la Sîrbu. Are cineva idee?

C.M.: O, Doamne, de ordinul sutelor de mii… Sunt vreo 25 de metri liniari. Arhiva de la CNSAS e ceva îngrozitor, pentru că sunt dosare „de mediu”… Dincolo de dosarele astea – cum sunt dosarul bunicului tău sau al mamei tale –, sunt dosare despre o şcoală, ori despre o instituţie. Pentru Uniunea Scriitorilor sunt o dată  23 de volume, şi încă 18. Numai pentru Uniunea Scriitorilor! Astea sunt dosarele cele mai vagi: cine este în Uniunea Scriitorilor şi câte o fişă pentru fiecare scriitor. După aceea vin dosarele de reţea, de partide, cum este dosarul lui Iuliu Maniu, care are 300 de volume. Doar ca să te specializezi în studiul scriitorilor îţi trebuie lejer o viaţă. Nu mai zic dacă studiezi politicieni… Şi nu cred că sunt toate. Uite, în cazul ăsta tipic am început să-l studiez pe I. D. Sîrbu în 2009, având aprobare din 2007. Între timp, am avut-o pe Eva şi am suspendat… În 2009 am ajuns şi am văzut la CNSAS, zi de zi, dosarul de urmărire, ăsta făcut de Craiova între ’64 şi ’89. Agitându-mă, îmi spuneam că trebuie să mai existe şi un penal! Unde este dosarul penal? Pentru că omul ăsta a făcut închisoare şi orice om care a făcut închisoare are şi un dosar penal, care conţine ancheta. Din diverse motive, penalul a ajuns mai târziu la mine. Există acolo un mix de rea voinţă şi de incapacitate sau incompetenţă. Am ajuns să văd un dosar penal care avea patru volume şi care, de fapt, conţine câteva dintre documentele alea tipice: ancheta, procesele verbale de interogatoriu, sentinţa, dar nu conţine traseul penitenciar. În închisori existau deţinuţi racolaţi, care dădeau note din cameră. Nu există note din cameră… Pentru dosarul penal al lui Steinhardt, Pillat, Noica, există mărturii despre cum s-au purtat în închisoare, ce discuţii au avut, ce informaţii… Dosarul penal pentru cei şapte ani în care a fost închis Sîrbu nu există. Nu se poate, Securitatea lucra după nişte manuale standard! Unde este? Eu nu l-am găsit. Ori s-a distrus, ori… Asta îmi doresc eu cel mai tare, să existe nişte generali de Securitate care să-şi fi însuşit dosarele şi care să se laude la ei acasă, în sufrageria lor, între prietenii lor: „Uite, mă, eu am dosarul lui Dinescu, eu am dosarul Blandianei.“ Pentru că, în cele din urmă, peste 20 de ani, cineva o să zică: „Astea sunt nişte tâmpenii, hârtii prăfuite, pe mine nu mă mai interesează, hai să le dăm la o bibliotecă.“ Şi aşa să le putem studia noi… Există şi cealaltă variantă, în care cineva panicat le-a ars pentru că l-a văzut pe Dinescu la televizor şi şi-a zis: „Gata, aici e numele meu, hai să-i dau foc…“

A.M.I.:  Şi crezi că în clădirea de lângă CC, care a ars…?

C.M.: Cine ştie ce-a ars acolo, cine ştie ce s-a distrus la Berevoieşti…

A.M.I.: Cine ştie ce alte depozite or mai fi…

C.M.: Există un depozit la Piteşti – ştiu de la domnul Rusan că există o cameră în care sunt nişte hârtii, dar nu există inventar, nu există nimic… Nu poţi să ştii ce găseşti acolo… Câte asemenea camere or fi? Eu sunt convinsă că Securitatea avea evidenţe. Sunt convinsă, nu se poate! Toate securităţile din statele comuniste au lucrat după tipicul sovietic. Până la momentul ăsta, cea mai completă manieră de lucru relevată a fost cea a Securităţii din R.D.G., pentru că acolo au intrat foarte repede, au sechestrat dosarele şi au putut să vadă literalmente care erau evidenţele, bazele de date. Ei aveau bază de date încrucişată: tu, ca informator, aveai un nume de cod, dar în acelaşi timp, erai şi tu urmărit şi aveai alt nume de cod. Undeva numele astea de cod trebuiau să se întâlnească cu numele tău real, altfel era o nebunie. Dar toate astea trebuiau făcute de aşa natură încât colegul meu, ofiţerul de la biroul trei, să nu ştie că şi eu lucrez pe acelaşi caz: la mine figurezi ca Ada, iar la el figurezi ca Maria; şi noi doi nu trebuie să vorbim despre munca noastră, că este interzis, secret de serviciu; şi dacă întâmplător îmi arunc ochii… „A, ăsta se ocupă de Maria, nu este cazul meu…“ Noi, toţi istoricii care studiem arhivele astea, facem speculaţii, dar logica şi experienţa R.D.G.-ului ne spune că undeva trebuie să existe o bază de date explicită şi că şefii cei mari aveau acces la întreg adevărul, la întregul tablou. Şi totuşi, nimeni n-a văzut această bază de date… Chiar s-a distrus, chiar a dispărut sau…? SRI-ul, când a predat CNSAS-ului documentele, în 2005, n-a predat niciun fel de bază de date. Pur şi simplu a luat nişte teancuri de dosare şi i le-a pus în braţe. Păi, nu e posibil aşa ceva! Dacă tu ai administrat o arhivă, cum te-ai descurcat în ea? Nu exista niciun fel de logică! Unele pagini nici măcar nu erau legate! Asta a fost o probă de rea voinţă cruntă. Eu, dacă eram CNSAS, la momentul ăla, nu acceptam să mi le dai în forma asta! Mi-amintesc clar că eu am protestat la SRI. În 2004, trebuia să preiau dosare pentru CNSAS şi au venit cu nişte dosare care nu erau legate. Noi, ca angajaţi CNSAS, trebuia să declarăm pe ultima pagină a dosarului: cutare, angajat al CNSAS, am preluat dosarul care are atâtea pagini şi data. Eu am refuzat să fac lucrul ăsta. De vreme ce tu îmi dai un dosar care nu este capsat, eu nu am cum să-l preiau. Mâine-poimâine, ştiu eu, pot să cadă paginile astea şi numele meu este acolo. Nu se poate să lucrezi aşa. Şi a ieşit un scandal de nu se poate şi am zis: „OK, să-l preia altcineva, că eu, dacă nu-l capsaţi, nu-l iau!“ Dar, ştii, ăsta a fost un fond de aşteptare, pentru că atâta tam-tam s-a făcut pe lipsa acestor dosare, încât atunci când, în sfârşit, SRI-ul, în scârbă, a zis: „Na, mă, luaţi dosare“, ăştia le-au luat cu gura deschisă, exact ca peştii la pescuit. Nici măcar nu s-au gândit că nu se poate să le luăm aşa. Pentru că, după aceea, devine răspunderea noastră şi nouă o să ne spargă oamenii capul. Într-adevăr, acum oamenii se duc acolo şi spun: „Da’ nu se poate ca eu să n-am dosar!“ Da, aşa e, nu se poate. Nu se poate ca Sîrbu, care a făcut şapte de ani de închisoare, să nu aibă dosar despre traseul lui. Şi totuşi nu are.