Când se încearcă modernizarea cu elemente întru totul străine de conţinutul de idei al piesei, atunci întotdeauna iese prost. […] Pentru mine, nouă este doar rezolvarea care e mai perfectă decât cea de dinainte. Rezolvarea care nu se ridică la nivelul atins anterior, aceea este cu adevărat veche, prăfuită, depăşită…
Când se încearcă modernizarea cu elemente întru totul străine de conţinutul de idei al piesei, atunci întotdeauna iese prost. […] Pentru mine, nouă este doar rezolvarea care e mai perfectă decât cea de dinainte. Rezolvarea care nu se ridică la nivelul atins anterior, aceea este cu adevărat veche, prăfuită, depăşită. (p. 23)
*
Dialogul conţine întotdeauna conflict. Eu văd lumea altfel decât o vezi tu. Ce vreau eu când mă aşez să discut cu tine: vreau să vezi totul prin ochii mei. Numai că tu ai numeroase argumente să susţii o altfel de lume, pentru că şi tu vrei ceea ce vreau eu. Vrem să influenţăm conştiinţa celuilalt. Raţiunea, sentimentele, imaginaţia. Dacă vreau să influenţez sentimentele, atunci vorbesc în acest sens – dar între timp mă emoţionez şi eu. Dacă vreau să influenţez în principal raţiunea, mă străduiesc să fiu logic. Dacă vreau să stârnesc în primul rând imaginaţia, atunci îl fac să vadă, să‑şi închipuie ceea ce urmăresc eu.
Vorbirea scenică are influenţă mai ales asupra imaginaţiei. E ca şi cum ai desena tablouri în aer, spunea Stanislavski. Toate acestea, bineînţeles, nu pot fi separate, nu sunt independente de partener. Aşa se întâmplă şi pe scenă.
Nu există două viziuni identice, două scopuri aidoma – şi iată că avem deja tensiune, conflict. Şi asta nu e doar o vorbă, pentru că între timp mă înroşesc, mă înfurii, devin pătimaş. (p. 48)
*
Teatrul nu‑l facem din dragoste. Mai exact, îl facem din dragoste, dar obiectul iubirii nu este actorul, ci Teatrul, aşa cum este el. (p. 53)
„Circuitul secuiesc (Spicuiri)” de Miklós Tompa
Când se încearcă modernizarea cu elemente întru totul străine de conţinutul de idei al piesei, atunci întotdeauna iese prost. […] Pentru mine, nouă este doar rezolvarea care e mai perfectă decât cea de dinainte. Rezolvarea care nu se ridică la nivelul atins anterior, aceea este cu adevărat veche, prăfuită, depăşită…
Când se încearcă modernizarea cu elemente întru totul străine de conţinutul de idei al piesei, atunci întotdeauna iese prost. […] Pentru mine, nouă este doar rezolvarea care e mai perfectă decât cea de dinainte. Rezolvarea care nu se ridică la nivelul atins anterior, aceea este cu adevărat veche, prăfuită, depăşită. (p. 23)
*
Dialogul conţine întotdeauna conflict. Eu văd lumea altfel decât o vezi tu. Ce vreau eu când mă aşez să discut cu tine: vreau să vezi totul prin ochii mei. Numai că tu ai numeroase argumente să susţii o altfel de lume, pentru că şi tu vrei ceea ce vreau eu. Vrem să influenţăm conştiinţa celuilalt. Raţiunea, sentimentele, imaginaţia. Dacă vreau să influenţez sentimentele, atunci vorbesc în acest sens – dar între timp mă emoţionez şi eu. Dacă vreau să influenţez în principal raţiunea, mă străduiesc să fiu logic. Dacă vreau să stârnesc în primul rând imaginaţia, atunci îl fac să vadă, să‑şi închipuie ceea ce urmăresc eu.
Vorbirea scenică are influenţă mai ales asupra imaginaţiei. E ca şi cum ai desena tablouri în aer, spunea Stanislavski. Toate acestea, bineînţeles, nu pot fi separate, nu sunt independente de partener. Aşa se întâmplă şi pe scenă.
Nu există două viziuni identice, două scopuri aidoma – şi iată că avem deja tensiune, conflict. Şi asta nu e doar o vorbă, pentru că între timp mă înroşesc, mă înfurii, devin pătimaş. (p. 48)
*
Teatrul nu‑l facem din dragoste. Mai exact, îl facem din dragoste, dar obiectul iubirii nu este actorul, ci Teatrul, aşa cum este el. (p. 53)
(…)