Articolul face parte din volumul ”Dramaturiga italiană contemporană”, volum în care este inclus textul dramatic ”Rumoare în apă”, semnat de Marco Martinelli.
Cât valorează viaţa unui om? Vieţile fiinţelor umane nu au toate același preţ. Vizibilitatea nu le e garantată tuturor în același mod. Dacă moare un președinte sau star rock, toată lumea plânge; dacă peste 20.000 de persoane se îneacă în Mediterană, fugind de războaie, de dictaturi criminale, de torturi, de orori de nespus, lumea nu plânge. Se închide în indiferenţă. Ascultă distrată știrile de la televizor: 20.000 de morţi? Sunt doar cifre. Cine vede acele corpuri de pe fundul mării? În 2008, ajungeam la Mazara del Vallo, la marginile extreme ale Siciliei, faţă în faţă cu coasta africană. Urma să lucrăm la unul dintre proiectele noastre non‐scuola: trebuia să punem în scenă Ἰχνευταί [Ichneutai] Copoii de Sofocle, cu șaizeci de copii și adolescenţi, jumătate italieni și jumătate tunisieni. Atunci am întâlnit bărbaţi și femei care încercaseră să traverseze Mediterana în bărci gonflabile sau bărci stricate și care reușiseră: erau vii. Ceea ce ne‐a frapat în poveștile lor era că nu vorbeau despre ei înșiși, preferau să povestească despre tovarășii care au murit în acea aventură. Povestea lor era o tentativă disperată de a‐i ţine în viaţă pe părinţii și prietenii lor: un ritual emoţionant al memoriei pentru cei sacrificaţi, ale căror trupuri zăceau în fundul abisului. Astfel l‐am inventat pe acest general care, aflat doar pe insula sa imaginară, se muncește cu lista celor înecaţi: pentru că, prin el, prin acest birocrat odios, nerăbdător, rasist, plictisit, sarcastic, nemulţumit de „munca sa murdară“ în serviciul „Ministrului Infernului“, prin înșiruirea mecanică a cifrelor, aceleași cifre deveneau voci: vocile lui Yusuf, Sakina, Obédience, Jean‐Baptiste și alţii, cărora le trecem cu vederea numele, dar ai căror ochi, ca perlele în adâncul acelui cimitir care a devenit „marea de mijloc“, scrutează întunericul conșiinţei noastre. Mai poate teatrul să fie un act politic, la fel ca în timpul lui Eschil sau Aristofan? Mai poate să interogheze polis‐ul, societatea oamenilor, în legătură cu destinul individului și al lumii? O poate face dacă nu abdică de la sine: o poate face dacă renunţă la pretenţia de a‐i instrui pe alţii, de a predica adevărul de la înălţime: o poate face dacă are smerenia de a căuta adevărul în adâncuri, în tenebrele condiţiei umane, într‐un rit colectiv în care toţi suntem protagoniști, actori și spectatori. Într‐un ritual alchimic în care adevărul se transfigurează în frumuseţe, în întuneric, sub semnul fragilului, al farmecului esenţial, iar frumuseţea posibilă – într‐o lume muncită de orori. Dar nici asta nu e o noutate: lumea era muncită de orori și în Atena secolului V î. Hr. Putem să rămânem fiinţe umane? se întreba Rosa Luxemburg, din închisoarea în care era închisă. Numai sentimentul autentic al compasiunii ne permite să rămânem așa. Compasiunea este cheia pentru tot. A suferi împreună cu cineva, a duce greutăţile unii altora. La originea teatrului se află victima, ţapul ispășitor: compasiunea se naște din conștientizarea faptului că ţapul sunt eu, ţapul e fratele meu. Dintotdeauna teatrul își joacă rolul pe acest teren. ”Rumoare în ape” povestește despre călătorii care se încheie tragic. Dar și teatrul este o călătorie, o călătorie paradoxală, care metamorfozează tragedia în momentul în care o evocă, transformând‐o în act vital. Din ziua debutului său la Ravenna, în vara lui 2010, acest monolog a călătorit prin lume, adunând traduceri și puneri în scenă, în Franţa, Belgia, Germania, Statele Unite: acum, ajunge în România, graţie grijii și entuziasmului Irinei Wolf și Danielei Şilindean, persoane valoroase prin pasiunea și inteligenţa care le caracterizează dragostea pentru teatru și viaţă. Iar pentru noi este o bucurie profundă, după mai bine de treizeci de ani de teatru, să continuăm să avem întâlniri noi, surprinzătoare, care ne hrănesc, să continuăm să trăim pe scenă și în lume. Prietenia însăși e o călătorie, prietenia e un act politic.
”Cifre și voci din abis” de Marco Martinelli și Ermanna Montanari
Articolul face parte din volumul ”Dramaturiga italiană contemporană”, volum în care este inclus textul dramatic ”Rumoare în apă”, semnat de Marco Martinelli.
Cât valorează viaţa unui om? Vieţile fiinţelor umane nu au toate același preţ. Vizibilitatea nu le e garantată tuturor în același mod. Dacă moare un președinte sau star rock, toată lumea plânge; dacă peste 20.000 de persoane se îneacă în Mediterană, fugind de războaie, de dictaturi criminale, de torturi, de orori de nespus, lumea nu plânge. Se închide în indiferenţă. Ascultă distrată știrile de la televizor: 20.000 de morţi? Sunt doar cifre. Cine vede acele corpuri de pe fundul mării?
În 2008, ajungeam la Mazara del Vallo, la marginile extreme ale Siciliei, faţă în faţă cu coasta africană. Urma să lucrăm la unul
dintre proiectele noastre non‐scuola: trebuia să punem în scenă Ἰχνευταί [Ichneutai] Copoii de Sofocle, cu șaizeci de copii și adolescenţi, jumătate italieni și jumătate tunisieni. Atunci am întâlnit bărbaţi și femei care încercaseră să traverseze Mediterana în bărci gonflabile sau bărci stricate și care reușiseră: erau vii. Ceea ce ne‐a frapat în poveștile lor era că nu vorbeau despre ei înșiși, preferau să povestească despre tovarășii care au murit în acea aventură.
Povestea lor era o tentativă disperată de a‐i ţine în viaţă pe părinţii și prietenii lor: un ritual emoţionant al memoriei pentru cei sacrificaţi, ale căror trupuri zăceau în fundul abisului. Astfel l‐am inventat pe acest general care, aflat doar pe insula sa imaginară, se muncește cu lista celor înecaţi: pentru că, prin el, prin acest birocrat odios, nerăbdător, rasist, plictisit, sarcastic, nemulţumit de „munca sa murdară“ în serviciul „Ministrului Infernului“, prin înșiruirea mecanică a cifrelor, aceleași cifre deveneau voci: vocile lui Yusuf, Sakina, Obédience, Jean‐Baptiste și alţii, cărora le trecem cu vederea numele, dar ai căror ochi, ca perlele în adâncul acelui cimitir care a devenit „marea de mijloc“, scrutează întunericul conșiinţei noastre.
Mai poate teatrul să fie un act politic, la fel ca în timpul lui Eschil sau Aristofan? Mai poate să interogheze polis‐ul, societatea oamenilor, în legătură cu destinul individului și al lumii? O poate face dacă nu abdică de la sine: o poate face dacă renunţă la pretenţia de a‐i instrui pe alţii, de a predica adevărul de la înălţime: o poate face dacă are smerenia de a căuta adevărul în adâncuri, în tenebrele condiţiei umane, într‐un rit colectiv în care toţi suntem protagoniști, actori și spectatori. Într‐un ritual alchimic în care adevărul se transfigurează în frumuseţe, în întuneric, sub semnul fragilului, al farmecului esenţial, iar frumuseţea posibilă – într‐o lume muncită de orori. Dar nici asta nu e o noutate: lumea era muncită de orori și în Atena secolului V î. Hr. Putem să rămânem fiinţe umane? se întreba Rosa Luxemburg, din închisoarea în care era închisă. Numai sentimentul autentic al compasiunii ne permite să rămânem așa. Compasiunea este cheia pentru tot. A suferi împreună cu cineva, a duce greutăţile unii altora. La originea teatrului se află victima, ţapul ispășitor: compasiunea se naște din conștientizarea faptului că ţapul sunt eu, ţapul e fratele meu. Dintotdeauna
teatrul își joacă rolul pe acest teren.
”Rumoare în ape” povestește despre călătorii care se încheie tragic. Dar și teatrul este o călătorie, o călătorie paradoxală, care metamorfozează tragedia în momentul în care o evocă, transformând‐o în act vital. Din ziua debutului său la Ravenna, în vara lui 2010, acest monolog a călătorit prin lume, adunând traduceri și puneri în scenă, în Franţa, Belgia, Germania, Statele Unite: acum, ajunge în România, graţie grijii și entuziasmului Irinei Wolf și Danielei Şilindean, persoane valoroase prin pasiunea și inteligenţa care le caracterizează dragostea pentru teatru și viaţă. Iar pentru
noi este o bucurie profundă, după mai bine de treizeci de ani de teatru, să continuăm să avem întâlniri noi, surprinzătoare, care ne hrănesc, să continuăm să trăim pe scenă și în lume. Prietenia însăși e o călătorie, prietenia e un act politic.
(articol extras din volumul ”Dramturgie italiană contemporană”, 2015)