Preluăm aici din cotidianul „Timpul” (relatări ceva mai ample vor apărea în primele numere „Teatrul azi” din 2010) un comentariu semnat de Larisa Turea pe marginea Festivalului Naţional de Teatru din Republica Moldova (2–8 decembrie 2009). Cea de-a IV-a ediţie s-a dovedit a fi una de avarie, disfuncţională, din care au lipsit Sandu Vasilache, Vitalie Drucec sau Petru Vutcărău. Diagnosticul criticului, lucid şi neiertător, vorbeşte despre „deprofesionalizarea şi ramolirea principalelor instituţii de spectacol, feude ale directorilor obedienţi, lunecarea în frivol şi derizoriu, retoricele false, lipsa de inventivitate şi curaj artistic”.
Cu admirabilele Variaţiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt, interpretate de Alexandru Repan şi Mircea Diaconu, regizate de Claudiu Goga la Teatrul „Nottara” (Bucureşti), lua sfârşit Festivalul Naţional de Teatru din R. Moldova, anunţat ca eveniment cultural ce pune în evidenţă „cele mai importante realizări teatrale”.
De facto, trecerea în revistă sau „monitorizarea activităţii teatrale din ultimii ani”, presupusa tentativă de „a uni oamenii de creaţie şi de a vorbi despre tendinţele actuale în lumea teatrului, pentru a elabora o strategie exactă de dezvoltare”, precum declara ministrul Boris Focşa, s-au încheiat, emblematic, cu Cenuşăreasa de E. Şvartz, montată de I. Harmelin (Teatrul de pe strada Trandafirilor). S-au înregistrat performanţe (la „Licurici”, completându-se şi respectând canoanele genului, lucrările regizorilor invitaţi, Tomiţa Hogea de la Iaşi şi S. Jelezkin din Rusia; cele realizate minimalist de Mihai Fusu), merituoase partiţii actoriceşti. Un extraordinar workshop susţinut de Saulius Varnas, regizor din Lituania.
Dezbateri de un înalt nivel intelectual. Mereu însă ieşea în proscenium linguriţa de dohot: workshopul a fost eclipsat de spectacolul din Sala mare a TNME, celebrul regizor şi-a împărtăşit experienţa cu o mână de inşi, cronicari sau studenţi în teatrologie. Arta, în speţă cea scenică, uite că nu poate depăşi condiţia de umilă cenuşăreasă, nu crede în minuni şi în zâne. Experţii invitaţi – Saulius Varnas, Nina Mazur, critic de teatru din Ucraina, stabilită în Germania, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Mircea Ghiţulescu, critic şi istoric, Cristina Modreanu, jurnalist cultural, directorul artistic şi unic selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, au constatat, cu multă competenţă şi tact (exprimându-se eufemistic, menajând sensibilităţile maladive), ceea ce sare în ochi şi fără festivităţuri costisitoare: deprofesionalizarea şi ramolirea principalelor instituţii de spectacol, feude ale directorilor obedienţi, lunecarea în frivol şi derizoriu, retoricele false, lipsa de inventivitate şi curaj artistic.
„Am legături mai vechi cu teatrul din R. Moldova, l-am cunoscut la diverse festivaluri şi congrese internaţionale. Aştept să văd faţa teatrală a R. Moldova de acum”, afirma în deschidere Nina Mazur. Către ultimul gong, s-a conturat o imagine virusată, falsă a procesului teatral curent: se ştie, orice creaţie are autori, destinatari şi mesaj. Unul din experţi, invitaţi pentru a lua pulsul teatralităţii noastre, Mircea Ghiţulescu, reputat critic şi scriitor, lansa, generos, apelul de a accentua aspectele pozitive: în calitate de reprezentanţi ai societăţii civile, încercăm a face, la rece, bilanţul manifestării. De ce nu are generic, linie conducătoare; nu sunt date publicităţii criteriile de selecţie, principiile conform cărora s-a procedat? Reprezintă dramaturgia naţională (din dramaturgii locali e doar Gh. Calamanciuc, cu Târfa de marţi, pusă în scenă la Teatrul de la Bălţi)? Regia în vogă? Din program au lipsit – sper că nu din reaua-voinţă a cuiva – valoroşi regizori: Sandu Vasilache, Vitalie Drucec, Petru Vutcărău.
Apoi, destinatarul: cele mai multe spectacole s-au jucat cu sala goală (inclusiv deschiderea anunţată s-a tergiversat, inadmisibil, până la, după Caragiale, 17 trecute fix) sau cu elevii gălăgioşi aduşi cu hurta; caietul program, pestriţ şi bombastic (cât face traducerea titlului tradiţional, prezentat de Teatrul bulgarilor basarabeni de la Taraclia, Indivizibilele, fiind vorba, ca atare, de două suflete de nedespărţit), plin de greşeli, şi nu doar stilistice, nu conţinea elementarul : durata spectacolelor. Trofeele prezentate la conferinţa de presă s-au făcut nevăzute, în scenă fiind aduse, cu prisosinţă, nişte produse îndoielnice, procurate ad-hoc.
Nimeni nu şi-a bătut capul de crearea unor spaţii conviviale (gen Clubul festivalului), unde participanţi şi oaspeţi ar fi stabilit relaţii şi parteneriate de viitor. Reprezentaţiile se suprapuneau, şi chiar renunţând la prânz în favoarea vizionărilor, experţii nu reuşeau la spectacolul următor – o gravă întârziere la spectacolul „Gintei Latine”; Titus Jucov, la „Licurici”, a reţinut cu o oră publicul (copii de grădiniţă sau din clasele primare); comisia de experţi a ratat începutul spectacolului Bash (regie: Mihai Fusu, interpret Ghenadie Gâlcă). Au fost „descoperite noi talente, piese de valoare”, precum pretinde în cuvântul introductiv ministrul Boris Focşa?
Mă tem că nu. Şi atunci, merita să se irosească banii publici, pe timp de post şi de criză (se vehiculează suma de 200.000 lei, îndeajuns nu doar pentru o montare… competitivă)? Avea rost să întrebăm, ca în basm: „Oglinjoară, oglinjoară, zi că eu sunt cel mai bun regizor din ţară”? Oricât ne-am dori, o mişcare teatrală nu poate fi decretată, dar poate fi încurajată, stimulată efectiv prin politici culturale incitative, prin solidarizarea oamenilor de creaţie, prin conjugarea eforturilor în numele unui ideal. Teatrul, prin vocaţie şi prin limbajul său metaforic, cheamă societatea la dialog. Importantă este calitatea. Dacă valoare nu e, nimic nu e…
Larisa Turea, membră a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT-IATC), secţia naţională Moldova
Chişinău, decembrie 2009: Post-scriptum la un festival de post
Preluăm aici din cotidianul „Timpul” (relatări ceva mai ample vor apărea în primele numere „Teatrul azi” din 2010) un comentariu semnat de Larisa Turea pe marginea Festivalului Naţional de Teatru din Republica Moldova (2–8 decembrie 2009). Cea de-a IV-a ediţie s-a dovedit a fi una de avarie, disfuncţională, din care au lipsit Sandu Vasilache, Vitalie Drucec sau Petru Vutcărău. Diagnosticul criticului, lucid şi neiertător, vorbeşte despre „deprofesionalizarea şi ramolirea principalelor instituţii de spectacol, feude ale directorilor obedienţi, lunecarea în frivol şi derizoriu, retoricele false, lipsa de inventivitate şi curaj artistic”.
Cu admirabilele Variaţiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt, interpretate de Alexandru Repan şi Mircea Diaconu, regizate de Claudiu Goga la Teatrul „Nottara” (Bucureşti), lua sfârşit Festivalul Naţional de Teatru din R. Moldova, anunţat ca eveniment cultural ce pune în evidenţă „cele mai importante realizări teatrale”.
De facto, trecerea în revistă sau „monitorizarea activităţii teatrale din ultimii ani”, presupusa tentativă de „a uni oamenii de creaţie şi de a vorbi despre tendinţele actuale în lumea teatrului, pentru a elabora o strategie exactă de dezvoltare”, precum declara ministrul Boris Focşa, s-au încheiat, emblematic, cu Cenuşăreasa de E. Şvartz, montată de I. Harmelin (Teatrul de pe strada Trandafirilor). S-au înregistrat performanţe (la „Licurici”, completându-se şi respectând canoanele genului, lucrările regizorilor invitaţi, Tomiţa Hogea de la Iaşi şi S. Jelezkin din Rusia; cele realizate minimalist de Mihai Fusu), merituoase partiţii actoriceşti. Un extraordinar workshop susţinut de Saulius Varnas, regizor din Lituania.
Dezbateri de un înalt nivel intelectual. Mereu însă ieşea în proscenium linguriţa de dohot: workshopul a fost eclipsat de spectacolul din Sala mare a TNME, celebrul regizor şi-a împărtăşit experienţa cu o mână de inşi, cronicari sau studenţi în teatrologie. Arta, în speţă cea scenică, uite că nu poate depăşi condiţia de umilă cenuşăreasă, nu crede în minuni şi în zâne. Experţii invitaţi – Saulius Varnas, Nina Mazur, critic de teatru din Ucraina, stabilită în Germania, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Mircea Ghiţulescu, critic şi istoric, Cristina Modreanu, jurnalist cultural, directorul artistic şi unic selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, au constatat, cu multă competenţă şi tact (exprimându-se eufemistic, menajând sensibilităţile maladive), ceea ce sare în ochi şi fără festivităţuri costisitoare: deprofesionalizarea şi ramolirea principalelor instituţii de spectacol, feude ale directorilor obedienţi, lunecarea în frivol şi derizoriu, retoricele false, lipsa de inventivitate şi curaj artistic.
„Am legături mai vechi cu teatrul din R. Moldova, l-am cunoscut la diverse festivaluri şi congrese internaţionale. Aştept să văd faţa teatrală a R. Moldova de acum”, afirma în deschidere Nina Mazur. Către ultimul gong, s-a conturat o imagine virusată, falsă a procesului teatral curent: se ştie, orice creaţie are autori, destinatari şi mesaj. Unul din experţi, invitaţi pentru a lua pulsul teatralităţii noastre, Mircea Ghiţulescu, reputat critic şi scriitor, lansa, generos, apelul de a accentua aspectele pozitive: în calitate de reprezentanţi ai societăţii civile, încercăm a face, la rece, bilanţul manifestării. De ce nu are generic, linie conducătoare; nu sunt date publicităţii criteriile de selecţie, principiile conform cărora s-a procedat? Reprezintă dramaturgia naţională (din dramaturgii locali e doar Gh. Calamanciuc, cu Târfa de marţi, pusă în scenă la Teatrul de la Bălţi)? Regia în vogă? Din program au lipsit – sper că nu din reaua-voinţă a cuiva – valoroşi regizori: Sandu Vasilache, Vitalie Drucec, Petru Vutcărău.
Apoi, destinatarul: cele mai multe spectacole s-au jucat cu sala goală (inclusiv deschiderea anunţată s-a tergiversat, inadmisibil, până la, după Caragiale, 17 trecute fix) sau cu elevii gălăgioşi aduşi cu hurta; caietul program, pestriţ şi bombastic (cât face traducerea titlului tradiţional, prezentat de Teatrul bulgarilor basarabeni de la Taraclia, Indivizibilele, fiind vorba, ca atare, de două suflete de nedespărţit), plin de greşeli, şi nu doar stilistice, nu conţinea elementarul : durata spectacolelor. Trofeele prezentate la conferinţa de presă s-au făcut nevăzute, în scenă fiind aduse, cu prisosinţă, nişte produse îndoielnice, procurate ad-hoc.
Nimeni nu şi-a bătut capul de crearea unor spaţii conviviale (gen Clubul festivalului), unde participanţi şi oaspeţi ar fi stabilit relaţii şi parteneriate de viitor. Reprezentaţiile se suprapuneau, şi chiar renunţând la prânz în favoarea vizionărilor, experţii nu reuşeau la spectacolul următor – o gravă întârziere la spectacolul „Gintei Latine”; Titus Jucov, la „Licurici”, a reţinut cu o oră publicul (copii de grădiniţă sau din clasele primare); comisia de experţi a ratat începutul spectacolului Bash (regie: Mihai Fusu, interpret Ghenadie Gâlcă). Au fost „descoperite noi talente, piese de valoare”, precum pretinde în cuvântul introductiv ministrul Boris Focşa?
Mă tem că nu. Şi atunci, merita să se irosească banii publici, pe timp de post şi de criză (se vehiculează suma de 200.000 lei, îndeajuns nu doar pentru o montare… competitivă)? Avea rost să întrebăm, ca în basm: „Oglinjoară, oglinjoară, zi că eu sunt cel mai bun regizor din ţară”? Oricât ne-am dori, o mişcare teatrală nu poate fi decretată, dar poate fi încurajată, stimulată efectiv prin politici culturale incitative, prin solidarizarea oamenilor de creaţie, prin conjugarea eforturilor în numele unui ideal. Teatrul, prin vocaţie şi prin limbajul său metaforic, cheamă societatea la dialog. Importantă este calitatea. Dacă valoare nu e, nimic nu e…
Larisa Turea,
membră a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT-IATC), secţia naţională Moldova
Articol preluat din Timpul, 11 decembrie 2009
www.timpul.md