Mai este doar o zi până la evenimentul care deschide oficial programul cultural național Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023 (17–19 februarie). Între timp, în următorul nostru număr, vă pregătim un dosar dedicat acesui demers de anvergură, desigur, cu accentul pe teatru și rolul său în acest context. Însă, până numărul 1-2/2023 al revistei Teatrul azi va ieși din tipar, tragem cu ochiul în sumar și vă oferim spre lectură articolul semnat de Ovidiu Dajbog-Miron, directorul Institutului Cultural Român din Varșovia. Lectură plăcută și să ne bucurăm de Timișoara Capitală Europeană a Culturii! (n.r.)
sursa foto: timisoara2023.eu
Autor: Ovidiu Dajbog-Miron
Rubrica: accente | Timișoara – CEaC 2023
După Sibiu 2007, anul acesta României i-a venit rândul din nou să găzduiască o Capitală Europeană a Culturii (CEaC). Timișoara a câștigat mult râvnitul titlu după o competiție la care au luat startul 14 orașe din România. Programate inițial pentru anul 2021, festivitățile au fost decalate pentru 2023 din cauza pandemiei, iar capitala Banatului partajează acest titlu cu Elefsina (Grecia) și Veszprém – regiunea Balaton (Ungaria). Răspunzând invitației redacției, voi încerca să schițez un răspuns la câteva întrebări: cum a evoluat de-a lungul timpului această inițiativă? cum sunt selectate orașele? ce urmări pe termen mediu și lung are deținerea titlului?
Viziunea care a stat la baza acestei inițiative este la fel de validă și astăzi, la 40 de ani distanță. Melina Mercouri, ministrul elen al culturii de la acea vreme, căreia i s-a alăturat ulterior și Jack Lang, omologul ei francez, și-au propus să celebreze diversitatea și bogăția culturală a continentului, dar și să avertizeze că proiectul politic european nu poate reuși în absența culturii, singura capabilă să dea coeziune și substanță noii identități europene.
Din documentele de lucru publicate pe pagina dedicată acțiunii CEaC de Comisia Europeană (2012) și Parlament (2019) se degajează patru etape în evoluția acestei inițiative.
Prima (1985 – 1997) a demarat cu nominalizarea Atenei drept Oraș European al Culturii. În această fază fondatoare, miniștrii de cultură ai statelor membre nominalizau orașul fără să dispună de un set de criterii de selecție sau linii directoare referitoare la programare. Acordat anual prin rotație unui oraș dintr-un alt stat membru, titlul era mai degrabă simbolic. În practică, lua forma unui festival multidisciplinar care mixa elemente de patrimoniu local cu proiecte artistice de mari dimensiuni ale celor mai cunoscuți creatori contemporani, de multe ori aceiași de la un oraș la altul. Glasgow (1990) a marcat un punct de inflexiune în acest model de organizare: cultura devenise elementul propulsor al unui ambițios demers de regenerare urbană menit să scoată orașul din marasmul economic și social post-industrial, să redea cetățenilor încrederea în ei înșiși, iar orașului o nouă imagine.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992) a oferit Comunității Europene instrumentul legal prin care să instituie, din 1999, acțiunea numită Capitale Europene ale Culturii, cu criterii de selecție clare, obligația cooperării transfrontaliere și a ranforsării dimensiunii europene și, la nivel procedural, cu un juriu extern de experți care să evalueze candidaturile. În această a doua etapă, acțiunea a fost inclusă în primele programe de subvenționare a culturii derulate de Comisie (Kaleidoscope și Cultura), alocându-se și bugete, la început destul de modeste.
În ciclul 2005 – 2019, după aderarea statelor din blocul estic, numărul orașelor care au găzduit titlul a fost de 29, un număr record, care se datorează și faptului că în anul trecerii în noul mileniu au fost nominalizate nu mai puțin de 9 orașe de pe tot continentul, ceea ce, contrar intenției, a slăbit vizibilitatea și relevanța acțiunii.
Ultimele schimbări aduse procesului de selecție, monitorizare și evaluare a CEaC, care se aplică și în acest al patrulea ciclu de rotație în care ne aflăm (2020 – 2033), datează din 2014 (Decizia 445/2014/UE a Parlamentului European și Consiliului). Pe lângă orașele din Uniunea Europeană, pot lua parte o dată la trei ani, printr-o competiție deschisă tuturor, orașe din țările candidate și potențial candidate.
Pentru a deveni capitală europeană a culturii, un oraș (care poate include și regiunea limitrofă, chiar și transfrontalieră) trebuie să pregătească un dosar de candidatură cu un program cultural autentic, puternic ancorat în specificul locului, și să detalieze, pe baza unor angajamente ferme, resursele pe care le va mobiliza pentru punerea lui în practică. Logistica organizării competiției naționale îi revine ministerului culturii statutului care urmează să găzduiască titlul. Acesta lansează un apel de depunere a candidaturilor cu minimum 6 ani înainte de anul titlului. Un juriu format din experți europeni nominalizați de Comisie și doi din statul respectiv recomandă orașele care se califică în faza a doua și care au la dispoziție aproximativ 9 luni să-și rafineze propunerea. După această a doua analiză a dosarelor, juriul recomandă orașul câștigător.
Pentru a fi selectat, un oraș trebuie să argumenteze cum răspunde celor 6 seturi de criterii stabilite în Decizia 445/2014/UE. Acțiunea trebuie să fie inclusă în strategia culturală a orașului și corelată cu planurile de dezvoltare economică și socială pe termen lung. Propunerea trebuie să aibă o dimensiune europeană puternică, tradusă prin abordarea temelor europene de actualitate, valorizarea patrimoniului comun și conectarea la o rețea europeană de parteneriate. Programul artistic să fie articulat, inovator și construit printr-o largă participare a cetățenilor, a artiștilor și a organizațiilor culturale locale. Orașele candidate trebuie să facă dovada existenței unui angajament ferm din partea autorităților la toate palierele (local, regional și național), iar infrastructura să fie corelată cu ambițiile programului. Dosarul de candidatură trebuie să includă strategii concrete de implicare a publicului, cu o atenție deosebită acordată categoriilor de public marginalizate și sectorului educațional. În fine, capacitatea de implementare trebuie dovedită prin planuri concrete de securizare a bugetului, prin existența unei structuri de implementare bine articulată, cu proceduri clare de selecție a leadership-ului și a competențelor necesare.
Orașul nominalizat are la dispoziție patru ani pentru pregătirea programului cultural, realizarea investițiilor în infrastructură și așezarea acestui amplu proiect pe fundamente sustenabile. Un grup de experți europeni urmărește punerea în aplicare a celor asumate în dosarul de candidatură și întocmește trei rapoarte periodice. După ultimul raport, dacă orașul și-a respectat angajamentele, se recomandă acordarea Premiului „Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 milioane de euro pentru a contribui la consolidarea moștenirii titlului.
Și pentru că veni vorba de bani, cine și cât finanțează aceste proiecte de anvergură?
Obligația de finanțare a programului îi revine în primul rând orașului candidat, care poate accesa fonduri și la nivel regional și național, dar și din mediul privat. Bugetele au variat de-a lungul timpului, cu statele din blocul estic mobilizând bugetele mai modeste. Rapoartele avansează o medie de 60 de milioane de euro cu extreme între 11 milioane (Tallinn, 2011) și 194 de milioane de euro (Istanbul, 2010). Cheltuielile pentru Sibiu 2007 au însemnat 17 milioane de euro pentru programarea culturală și 138 pentru investiții în infrastructură. Prin comparație, Timișoara s-a angajat în dosarul de candidatură să investească aproape 124 de milioane de euro în infrastructură culturală, proiecte de regenerare urbană și infrastructură turistică și 48, 5 milioane de euro pentru programul cultural în toate etapele sale (pregătire, implementare, evaluare și pentru permanentizarea unor inițiative). UE, prin premiul menționat, contribuie direct cu o sumă modestă. Fondurile structurale, finanțările prin Europa Creativă și, mai nou, PNRR, pot constitui surse suplimentare de finanțare.
Orașele candidate se străduiesc să bifeze toate criteriile și, nu de puține ori, în dosarele de candidatură supralicitează impactul CEaC.
Într-un studiu publicat în 2021 de un consorțiu de universități din Marea Britanie (The European Capital of Culture: A review of the academic evidence) care decantează zeci de studii de caz și lucrări de specialitate, impactul economic pare modest. În sectorul turistic, în anul titlului crește numărul de nopți petrecute de turiști în oraș cu o medie de 15%, dar scade drastic în anul imediat următor ca apoi să fie nerelevant. În ceea ce privește locurile de muncă, există, într-adevăr, multe oportunități în special în anul deținerii titlului, dar multe contracte sunt pe durată determinată, deci impactul pe termen lung este neglijabil. Cu privire la creșterea PIB-ului pe cap de locuitor, concluziile sunt trase pe baza unor studii de caz, nu a unor date transversale și comparabile. Chiar și așa, nu s-a constat (cel puțin până acum) un impact economic real.
În alte privințe însă, beneficiile sunt mai ușor de intuit, deși greu de cuantificat. Imaginea orașului este popularizată la nivel național și european (iar orașe precum Lille, Glasgow, Marseille ori Liverpool sunt date ca exemplu în acest sens), infrastructura construită special sau actualizată cu această ocazie rămâne ca o investiție pe termen lung. Nominalizarea și fondurile mobilizate pentru acest titlu favorizează intensificarea schimburilor artistice la scară europeană, consolidarea competențelor actorilor culturali locali, iar proiecte artistice inovatoare prind viață în aceste adevărate laboratoare de creație. Sutele de evenimente care se derulează în decursul unui an cresc audiența, cetățenii au ocazia să participe la programe de voluntariat, iar grupurile marginalizate să fie angrenate în activități. Administrația se alege cu o strategie culturală și cu o înțelegere mai palpabilă a faptului că sectorul cultural nu este doar consumator de resurse. Multe orașe se preocupă să capitalizeze pe termen lung acest titlu – să asigure, în jargonul CEaC – o moștenire cât mai solidă. De exemplu, după deținerea titlului, autoritățile din Lille au hotărât să organizeze o dată la trei-patru ani Lille 3000, festivaluri tematice capabile să mobilizeze audiențe importante, să atragă turiști în regiune și sa mai dea câte un impuls economiei locale.
Așadar, acțiunea CEaC beneficiază de o aură de succes care a făcut să fie replicată și pe alte continente – din 1996 se organizează Capitalele Europene ale Lumii Islamice – dar și la nivel național, în Italia, Franța și Marea Britanie fiind selectate capitale culturale naționale.
Pentru echipele de implementare – și am avut șansa să fac parte din una – acest tip de proiect este o experiență „o dată în viață”. Pe lângă satisfacția participării la un proiect ieșit din comun, multă energie este risipită pe aducerea la aceeași masă a diverșilor factori de decizie, pe securizarea bugetelor asumate în perioada de candidatură care să asigure continuitatea și coerența echipei și livrarea unui program de calitate, în acord cu conceptul general. La toate acestea se adaugă dificultățile de comunicare și de gestionare a așteptărilor comunității locale, ale decidenților, mediului de afaceri și ale sectorului cultural. Iar cu astfel de probleme se confruntă toate structurile de implementare, în orice țară ar fi, cu nuanțele și particularitățile date de cultura democratică din fiecare țară.
Drumul parcurs de inițiativa Melinei Mercouri de la un festival la o nouă logică de dezvoltare a unui oraș sau regiune pornind de la resursele sale culturale este unul impresionant. Teorii precum regenerarea urbană și planificarea culturală au irigat productiv această inițiativă, transformând-o în programul-fanion al Uniunii Europene în domeniul cultural.
Va fi Timișoara un succes? Cu siguranță nu va fi un eșec, iar primele rezultate vor putea fi analizate la cald, pe cifre, la jumătatea anului 2024, dar pentru evaluarea impactului pe termen lung va trebui să așteptăm câțiva ani.
Află mai multe despre Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023 aici: www.timisoara2023.eu
Capitalele Europene ale Culturii: patru decenii de transformări
Mai este doar o zi până la evenimentul care deschide oficial programul cultural național Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023 (17–19 februarie). Între timp, în următorul nostru număr, vă pregătim un dosar dedicat acesui demers de anvergură, desigur, cu accentul pe teatru și rolul său în acest context. Însă, până numărul 1-2/2023 al revistei Teatrul azi va ieși din tipar, tragem cu ochiul în sumar și vă oferim spre lectură articolul semnat de Ovidiu Dajbog-Miron, directorul Institutului Cultural Român din Varșovia. Lectură plăcută și să ne bucurăm de Timișoara Capitală Europeană a Culturii! (n.r.)
sursa foto: timisoara2023.eu
Autor: Ovidiu Dajbog-Miron
Rubrica: accente | Timișoara – CEaC 2023
După Sibiu 2007, anul acesta României i-a venit rândul din nou să găzduiască o Capitală Europeană a Culturii (CEaC). Timișoara a câștigat mult râvnitul titlu după o competiție la care au luat startul 14 orașe din România. Programate inițial pentru anul 2021, festivitățile au fost decalate pentru 2023 din cauza pandemiei, iar capitala Banatului partajează acest titlu cu Elefsina (Grecia) și Veszprém – regiunea Balaton (Ungaria). Răspunzând invitației redacției, voi încerca să schițez un răspuns la câteva întrebări: cum a evoluat de-a lungul timpului această inițiativă? cum sunt selectate orașele? ce urmări pe termen mediu și lung are deținerea titlului?
Viziunea care a stat la baza acestei inițiative este la fel de validă și astăzi, la 40 de ani distanță. Melina Mercouri, ministrul elen al culturii de la acea vreme, căreia i s-a alăturat ulterior și Jack Lang, omologul ei francez, și-au propus să celebreze diversitatea și bogăția culturală a continentului, dar și să avertizeze că proiectul politic european nu poate reuși în absența culturii, singura capabilă să dea coeziune și substanță noii identități europene.
Din documentele de lucru publicate pe pagina dedicată acțiunii CEaC de Comisia Europeană (2012) și Parlament (2019) se degajează patru etape în evoluția acestei inițiative.
Prima (1985 – 1997) a demarat cu nominalizarea Atenei drept Oraș European al Culturii. În această fază fondatoare, miniștrii de cultură ai statelor membre nominalizau orașul fără să dispună de un set de criterii de selecție sau linii directoare referitoare la programare. Acordat anual prin rotație unui oraș dintr-un alt stat membru, titlul era mai degrabă simbolic. În practică, lua forma unui festival multidisciplinar care mixa elemente de patrimoniu local cu proiecte artistice de mari dimensiuni ale celor mai cunoscuți creatori contemporani, de multe ori aceiași de la un oraș la altul. Glasgow (1990) a marcat un punct de inflexiune în acest model de organizare: cultura devenise elementul propulsor al unui ambițios demers de regenerare urbană menit să scoată orașul din marasmul economic și social post-industrial, să redea cetățenilor încrederea în ei înșiși, iar orașului o nouă imagine.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992) a oferit Comunității Europene instrumentul legal prin care să instituie, din 1999, acțiunea numită Capitale Europene ale Culturii, cu criterii de selecție clare, obligația cooperării transfrontaliere și a ranforsării dimensiunii europene și, la nivel procedural, cu un juriu extern de experți care să evalueze candidaturile. În această a doua etapă, acțiunea a fost inclusă în primele programe de subvenționare a culturii derulate de Comisie (Kaleidoscope și Cultura), alocându-se și bugete, la început destul de modeste.
În ciclul 2005 – 2019, după aderarea statelor din blocul estic, numărul orașelor care au găzduit titlul a fost de 29, un număr record, care se datorează și faptului că în anul trecerii în noul mileniu au fost nominalizate nu mai puțin de 9 orașe de pe tot continentul, ceea ce, contrar intenției, a slăbit vizibilitatea și relevanța acțiunii.
Ultimele schimbări aduse procesului de selecție, monitorizare și evaluare a CEaC, care se aplică și în acest al patrulea ciclu de rotație în care ne aflăm (2020 – 2033), datează din 2014 (Decizia 445/2014/UE a Parlamentului European și Consiliului). Pe lângă orașele din Uniunea Europeană, pot lua parte o dată la trei ani, printr-o competiție deschisă tuturor, orașe din țările candidate și potențial candidate.
Pentru a deveni capitală europeană a culturii, un oraș (care poate include și regiunea limitrofă, chiar și transfrontalieră) trebuie să pregătească un dosar de candidatură cu un program cultural autentic, puternic ancorat în specificul locului, și să detalieze, pe baza unor angajamente ferme, resursele pe care le va mobiliza pentru punerea lui în practică. Logistica organizării competiției naționale îi revine ministerului culturii statutului care urmează să găzduiască titlul. Acesta lansează un apel de depunere a candidaturilor cu minimum 6 ani înainte de anul titlului. Un juriu format din experți europeni nominalizați de Comisie și doi din statul respectiv recomandă orașele care se califică în faza a doua și care au la dispoziție aproximativ 9 luni să-și rafineze propunerea. După această a doua analiză a dosarelor, juriul recomandă orașul câștigător.
Pentru a fi selectat, un oraș trebuie să argumenteze cum răspunde celor 6 seturi de criterii stabilite în Decizia 445/2014/UE. Acțiunea trebuie să fie inclusă în strategia culturală a orașului și corelată cu planurile de dezvoltare economică și socială pe termen lung. Propunerea trebuie să aibă o dimensiune europeană puternică, tradusă prin abordarea temelor europene de actualitate, valorizarea patrimoniului comun și conectarea la o rețea europeană de parteneriate. Programul artistic să fie articulat, inovator și construit printr-o largă participare a cetățenilor, a artiștilor și a organizațiilor culturale locale. Orașele candidate trebuie să facă dovada existenței unui angajament ferm din partea autorităților la toate palierele (local, regional și național), iar infrastructura să fie corelată cu ambițiile programului. Dosarul de candidatură trebuie să includă strategii concrete de implicare a publicului, cu o atenție deosebită acordată categoriilor de public marginalizate și sectorului educațional. În fine, capacitatea de implementare trebuie dovedită prin planuri concrete de securizare a bugetului, prin existența unei structuri de implementare bine articulată, cu proceduri clare de selecție a leadership-ului și a competențelor necesare.
Orașul nominalizat are la dispoziție patru ani pentru pregătirea programului cultural, realizarea investițiilor în infrastructură și așezarea acestui amplu proiect pe fundamente sustenabile. Un grup de experți europeni urmărește punerea în aplicare a celor asumate în dosarul de candidatură și întocmește trei rapoarte periodice. După ultimul raport, dacă orașul și-a respectat angajamentele, se recomandă acordarea Premiului „Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 milioane de euro pentru a contribui la consolidarea moștenirii titlului.
Și pentru că veni vorba de bani, cine și cât finanțează aceste proiecte de anvergură?
Obligația de finanțare a programului îi revine în primul rând orașului candidat, care poate accesa fonduri și la nivel regional și național, dar și din mediul privat. Bugetele au variat de-a lungul timpului, cu statele din blocul estic mobilizând bugetele mai modeste. Rapoartele avansează o medie de 60 de milioane de euro cu extreme între 11 milioane (Tallinn, 2011) și 194 de milioane de euro (Istanbul, 2010). Cheltuielile pentru Sibiu 2007 au însemnat 17 milioane de euro pentru programarea culturală și 138 pentru investiții în infrastructură. Prin comparație, Timișoara s-a angajat în dosarul de candidatură să investească aproape 124 de milioane de euro în infrastructură culturală, proiecte de regenerare urbană și infrastructură turistică și 48, 5 milioane de euro pentru programul cultural în toate etapele sale (pregătire, implementare, evaluare și pentru permanentizarea unor inițiative). UE, prin premiul menționat, contribuie direct cu o sumă modestă. Fondurile structurale, finanțările prin Europa Creativă și, mai nou, PNRR, pot constitui surse suplimentare de finanțare.
Orașele candidate se străduiesc să bifeze toate criteriile și, nu de puține ori, în dosarele de candidatură supralicitează impactul CEaC.
Într-un studiu publicat în 2021 de un consorțiu de universități din Marea Britanie (The European Capital of Culture: A review of the academic evidence) care decantează zeci de studii de caz și lucrări de specialitate, impactul economic pare modest. În sectorul turistic, în anul titlului crește numărul de nopți petrecute de turiști în oraș cu o medie de 15%, dar scade drastic în anul imediat următor ca apoi să fie nerelevant. În ceea ce privește locurile de muncă, există, într-adevăr, multe oportunități în special în anul deținerii titlului, dar multe contracte sunt pe durată determinată, deci impactul pe termen lung este neglijabil. Cu privire la creșterea PIB-ului pe cap de locuitor, concluziile sunt trase pe baza unor studii de caz, nu a unor date transversale și comparabile. Chiar și așa, nu s-a constat (cel puțin până acum) un impact economic real.
În alte privințe însă, beneficiile sunt mai ușor de intuit, deși greu de cuantificat. Imaginea orașului este popularizată la nivel național și european (iar orașe precum Lille, Glasgow, Marseille ori Liverpool sunt date ca exemplu în acest sens), infrastructura construită special sau actualizată cu această ocazie rămâne ca o investiție pe termen lung. Nominalizarea și fondurile mobilizate pentru acest titlu favorizează intensificarea schimburilor artistice la scară europeană, consolidarea competențelor actorilor culturali locali, iar proiecte artistice inovatoare prind viață în aceste adevărate laboratoare de creație. Sutele de evenimente care se derulează în decursul unui an cresc audiența, cetățenii au ocazia să participe la programe de voluntariat, iar grupurile marginalizate să fie angrenate în activități. Administrația se alege cu o strategie culturală și cu o înțelegere mai palpabilă a faptului că sectorul cultural nu este doar consumator de resurse. Multe orașe se preocupă să capitalizeze pe termen lung acest titlu – să asigure, în jargonul CEaC – o moștenire cât mai solidă. De exemplu, după deținerea titlului, autoritățile din Lille au hotărât să organizeze o dată la trei-patru ani Lille 3000, festivaluri tematice capabile să mobilizeze audiențe importante, să atragă turiști în regiune și sa mai dea câte un impuls economiei locale.
Așadar, acțiunea CEaC beneficiază de o aură de succes care a făcut să fie replicată și pe alte continente – din 1996 se organizează Capitalele Europene ale Lumii Islamice – dar și la nivel național, în Italia, Franța și Marea Britanie fiind selectate capitale culturale naționale.
Pentru echipele de implementare – și am avut șansa să fac parte din una – acest tip de proiect este o experiență „o dată în viață”. Pe lângă satisfacția participării la un proiect ieșit din comun, multă energie este risipită pe aducerea la aceeași masă a diverșilor factori de decizie, pe securizarea bugetelor asumate în perioada de candidatură care să asigure continuitatea și coerența echipei și livrarea unui program de calitate, în acord cu conceptul general. La toate acestea se adaugă dificultățile de comunicare și de gestionare a așteptărilor comunității locale, ale decidenților, mediului de afaceri și ale sectorului cultural. Iar cu astfel de probleme se confruntă toate structurile de implementare, în orice țară ar fi, cu nuanțele și particularitățile date de cultura democratică din fiecare țară.
Drumul parcurs de inițiativa Melinei Mercouri de la un festival la o nouă logică de dezvoltare a unui oraș sau regiune pornind de la resursele sale culturale este unul impresionant. Teorii precum regenerarea urbană și planificarea culturală au irigat productiv această inițiativă, transformând-o în programul-fanion al Uniunii Europene în domeniul cultural.
Va fi Timișoara un succes? Cu siguranță nu va fi un eșec, iar primele rezultate vor putea fi analizate la cald, pe cifre, la jumătatea anului 2024, dar pentru evaluarea impactului pe termen lung va trebui să așteptăm câțiva ani.
Află mai multe despre Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023 aici: www.timisoara2023.eu