Deopotrivă adulat şi contestat, atât în viaţă cât şi după, Camil Petrescu a lăsat o moştenire literară covârşitoare. Chiar viaţa lui, ţesută din izbânzi şi înfrângeri, e insuficient cunoscută. Cu Colocviul Naţional „Camil Petrescu“ – desfăşurat în Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti, sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ şi cu Muzeul Naţional al Literaturii Române – a culminat periplul prin ţară (Cluj, Timişoara şi Bucureşti), organizat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi, dedicat împlinirii a 120 de ani* de la naşterea lui Camil Petrescu.
Fiece om e un caleidoscop, mai complex sau mai rudimentar, şi e imposibil a vorbi decent despre el fără a-i şti toate componentele – măcar la nivel enumerativ. Deopotrivă adulat şi contestat, atât în viaţă cât şi după, Camil Petrescu a lăsat o moştenire literară covârşitoare. Chiar viaţa lui, ţesută din izbânzi şi înfrângeri, e insuficient cunoscută.
Cu Colocviul Naţional „Camil Petrescu“ – desfăşurat în Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti, sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ şi cu Muzeul Naţional al Literaturii Române – a culminat periplul prin ţară (Cluj, Timişoara şi Bucureşti), organizat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi, dedicat împlinirii a 120 de ani* de la naşterea lui Camil Petrescu. Acţiunea a avut loc în 23 aprilie 2014, când – fericită suprapunere, pentru o personalitate atât de complexă a culturii! – se sărbătoreau 450 de ani de la naşterea lui Shakespeare, Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor şi Ziua Bibliotecarului. Expoziţia foto-documentară CamilPetrescu – 120, concepută de Ofelia Creţia şi cu generozitate oferită de Muzeul Naţional al Literaturii Române, va mai putea fi o vreme vizitată, în foaierul Sălii Media şi la sediul MNLR.
Publicul a fost întâmpinat de piesele muzicale compuse de acad. Cornel Ţăranu pe versuri de Camil Petrescu. Cătălina Buzoianu (regizoarea apreciatului spectacol Patul lui Procust), actorii Marin Moraru, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Mircea Albulescu şi Irina Movilă – iluştri interpreţi ai personajelor camilpetresciene pe scenă, pe ecran şi la microfon –, critici de teatru şi mulţi tineri (apropiaţi teatrului şi literelor) au înţesat sala. În rândul întâi, nora scriitorului, Roxana Petrescu – tot de descendenţă literară (nepoata lui Emil Gârleanu).
Preşedintele Uniunii Scriitorilor, cel care fixase de fapt data sărbătoririi, nu a mai putut fi prezent. Un alt ilustru absent a fost criticul de reputaţie internaţională George Banu, a cărui intervenţie filmată nu a mai putut fi proiectată, din păcate, din cauza orelor înaintate.
Trei impresionante sunete prelungi de gong cu tonalităţi joase marchează începutul. Ele amintesc că este vorba de un om de teatru – dramaturg, teoretician, în 1939 chiar director al Teatrului Naţional din Bucureşti (când a iniţiat şi un cerc de regie experimentală). Din creaţia camilpetresciană au citit versuri actorii Emilia Bebu şi Vlad Logigan, din dramaturgie Şerban Cellea a dat glas unui fragment din Danton, iar Marius Stănescu şi Ilinca Tomoroveanu au interpretat scena dintre Gelu Ruscanu şi mătuşa sa.
Vocea cultivată şi catifelată a autorului a răsunat în încheierea acţiunii, citind un fragment din romanul Un om între oameni. Cu această ocazie s-au lansat colecţia completă în ediţie anastatică a publicaţiei interbelice Cetatea literară şi volumul bipolar conţinând piesa Caragiale învremea lui de Camil Petrescu, respectiv Procesul „tovarăşului Camil“ – document scos la lumină de Ion Vartic.
Vorbitorii au evocat cu căldură o varietate de faţete ale scriitorului omagiat. Studiul atent şi profund al Nataliei Stancu e axat pe disecarea unei replici semnificative şi purtătoare de ecouri din creaţia scriitorului. În interogaţia „Poate fi viaţa unui om parodia unei cărţi?“ se regăsesc atât convingeri intime ale omului Camil (care în unele momente numeşte biblioteca „geniul meu rău“), dar şi germeni ai unor teorii personale. El a crezut în superioritatea spiritului, respingea literatura poliţistă (pe care o considera un soi de rebus!), dar şi expresionismul, nu-l agrea pe Pirandello şi avea rezerve faţă de Joyce. Persoana care arbora o acută indiferenţă la originalitate – teoretizată de nenumărate ori – nu a obosit să atace în studii şi articole ideea de imitaţie („nu poţi imita decât ceea ce găseşti în tine“). Doar aparent paradox, referitor strict la formă, nu la fond… În limbajul matematic, drag şi familiar lui, am putea spune: CE ‹ CUM.
Ioana Pârvulescu şi-a subscris intervenţia frazei – demne, prin concizie şi îndreptăţire, a deveni motto – „Camil Petrescu este erou de roman în viaţă şi om normal în literatură“. Ea a dat citire emoţionantelor rânduri adresate de Octavian Pană lui Gellu Pastia (august 1917), cum că prietenul lor comun Camil Petrescu ar fi pierit în luptă. Vorbitoarea a precizat că Războiul e legat de Camil dinaintea naşterii sale (1894), întrucât amintirea Războiului de Independenţă era încă foarte vie. Încercând „să calce pe urmele tatălui“ (care se presupune a fi fost un ofiţer pe nume Constantin Gheorghiu, ulterior tiparul personajului Gheorghidiu), tânărul Camil – deşi pe motive medicale ar fi fost exonerat de serviciul militar – se înscrie voluntar şi cere să fie repartizat la artilerie. În zilele din care datează scrisoarea sus-menţionată a fost presupus mort – în realitate, prizonier într-un lagăr din Ungaria –, iar apoi declarat invalid de război, datorită infirmităţii auditive dobândite (de la exploziile de obuze şi şrapnele). În voluminoasa (la propriu, de vreme ce cântărea în jur de două kilograme!) carte apărută în 1929, dedicată Primului Război Mondial, Jean Norton Cru spune că literatura de război e divizată între o prezentare romantică (idealuri, fapte de vitejie etc.) şi munţii de cadavre, râurile de sânge… În peisajul literar autohton, Camil aduce un suflu nou şi literaturii de front, înfăţişând evenimentele de pe poziţiile unui combatant direct implicat şi, mai cu seamă, cu obiectivitatea omului inteligent, cuprins – nu surprins! – de vâltoarea istoriei.
Criticul literar Cornel Ungureanu a apreciat că modernitatea românească e galopantă după ’20, cu specificul că, întrucât Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Camil şi alţii sunt născuți copii naturali, în opere transpare obsesia tatălui. După Unirea din 1918 şi naşterea României Mari – „naştere aproape de miracol“ – se înregistrează avântul întemeierii unei literaturi naţionale.
Bujor T. Râpeanu a menţionat o faţetă mult mai puţin familiară publicului larg, şi anume relaţia celui omagiat cu cinematografia. Pasionat de lumea tehnicii şi de progresele înregistrate (poseda aparate de telefon şi radio – nu la îndemâna tuturor, în perioada interbelică), implicarea lui Camil în lumea filmului e un pas destul de firesc. Susţinător fervent al filmelor sonore (cu toate că varii cogeneraţionari susţineau că doar pelicula mută, cu farmecul inserturilor, reprezintă o modalitate cu adevărat artistică de expresie), în 1932 fusese la UFA**, în 1943 a vizitat studiourile „Cinecittà“ de la Roma şi a fost preşedinte al „Cineromit“***; la un moment dat a fost un fel de selecţioner al filmelor pentru Banat, în sensul că distribuitorii îi cereau să le recomande pelicule pe care să le proiecteze în acea regiune.
Fiul cel mare al scriitorului declara într-un interviu că el rar se prezintă Camil Petrescu, pătruns fiind de încărcătura numelui: Camil Petrescu-tatăl şi-a pierdut mama la naştere, iar despre tată nu ştia cu exactitate cine e; s-a înscris singur la Liceul „Sf. Sava“; nu putea să poarte bocanci, astfel încât a străbătut războiul în pantofi.
Verişoară primară a soţiei scriitorului şi neobosită în acte culturale, Florica Ichim, iniţiatoarea şi sufletul Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu“ şi al revistei „Teatrul azi“, a relatat că un editor contemporan spaniol a opinat că dacă romanul Patul lui Procust ar fi apărut, în 1934, într-o limbă de circulaţie internaţională, Thomas Mann ar mai fi aşteptat un pic Premiul Nobel pentru literatură… Florica Ichim a spus: „Camil Petrescu a avut mereu prieteni extraordinari şi duşmani teribili“; a declarat că există un Camil complet necunoscut; că s-au întocmit numeroase teze de doctorat, fără a se cunoaşte Doctrina substanţei; că s-au scris articole şi studii monografice, fără a i se fi studiat corespondenţa; şi că, în mod cert, există un Camil uitat.
Cel mai anevoios pentru un text supus obiectivităţii este surprinderea atmosferei. Cuvintele sunt serbede, iar o descriere – oricât de multă acurateţe ar presupune – nu are capacitatea de a înmănunchea, din componente eterogene, spiritul în fericite cazuri (şi acesta a fost unul!) instaurat. Sala plină, ascultarea – uneori din simplă şi cuvenită curiozitate, alteori cu o pietate împletită cu nostalgia –, cuvintele intervenienţilor, încărcate de patima şi distanţarea ştiinţifică (apanaje contrare, care, în domeniul cercetării, nu se exclud), panerele cu mere (fructul preferat al scriitorului) şi covrigi calzi (farmecului cărora aflăm că nu îi putea rezista), crâmpeiele de creaţie în lectura unor profesionişti ai scenei şi referirile la anecdotica (uneori aproape de mit) ce domneşte în jurul figurii lui Camil Petrescu au conferit actului de restituire o atmosferă caldă şi prietenească.
În goana prezentului, caracterizată de un individualism exacerbat, când fiecare, alergând după propriile ţeluri, e pradă feluritelor angoase atât de sedimentate încât nici nu le mai conştientizează, o acţiune culturală atent chibzuită şi stratificată reprezintă nu numai un plus de cunoaştere şi un binevenit prinos, dar şi un respiro.
* Cu această ocazie, România literară, Observator cultural, Viaţa românească, Apostrof şi Orizont au reluat, în primele luni ale anului, texte din publicistica autorului (unele neadunate încă în volum), iar Televiziunea publică şi Societatea Română de Radiodifuziune s‑au raliat acestui ambiţios şi binevenit proiect de aducere‑aminte şi (re)aducere în lumină, programând pe ecran, respectiv pe unde, spectacole după dramaturgia camilpetresciană.
** Universum Film AG – principalul studio cinematografic german din timpul Republicii de la Weimar şi o forţă majoră a cinematografiei mondiale; deşi a pierdut teren. După unificare, DEFA – Deutsche Film AG – îi continuă activitatea şi în prezent, o face compania germană cea mai longevivă.
*** Societate cinematografică româno-italiană creată în 1941 de Ion Filotti și Ion Cantacuzino. A realizat: Odesa în flăcări (regia Carmine Gallone, scenariu de Gherardo Gherardi şi Nicolae Kiriţescu), Escadrila albă (regia Ion Sava, 1943). Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a provocat abandonarea dramei istorice despre Ştefan cel Mare, bazată pe un scenariu de Camil Petrescu, film în care Amedeo Nazzari şi Alida Valli urmau să deţină rolurile principale.
ANUL „CAMIL PETRESCU“: „Camil” de Daria Dimiu
Deopotrivă adulat şi contestat, atât în viaţă cât şi după, Camil Petrescu a lăsat o moştenire literară covârşitoare. Chiar viaţa lui, ţesută din izbânzi şi înfrângeri, e insuficient cunoscută. Cu Colocviul Naţional „Camil Petrescu“ – desfăşurat în Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti, sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ şi cu Muzeul Naţional al Literaturii Române – a culminat periplul prin ţară (Cluj, Timişoara şi Bucureşti), organizat de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi, dedicat împlinirii a 120 de ani* de la naşterea lui Camil Petrescu.
Fiece om e un caleidoscop, mai complex
sau mai rudimentar, şi e imposibil a vorbi decent despre el fără a-i şti toate
componentele – măcar la nivel enumerativ. Deopotrivă adulat şi contestat, atât
în viaţă cât şi după, Camil Petrescu a lăsat o moştenire literară covârşitoare.
Chiar viaţa lui, ţesută din izbânzi şi înfrângeri, e insuficient cunoscută.
Cu Colocviul Naţional „Camil Petrescu“ – desfăşurat în Sala Media a Teatrului
Naţional din Bucureşti, sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi în parteneriat
cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ al Teatrului Naţional
„I. L. Caragiale“ şi cu Muzeul Naţional al Literaturii Române – a culminat periplul
prin ţară (Cluj, Timişoara şi Bucureşti), organizat de Fundaţia Culturală „Camil
Petrescu“ şi revista Teatrul
azi, dedicat
împlinirii a 120 de ani* de la naşterea lui Camil Petrescu. Acţiunea a avut loc
în 23 aprilie 2014, când – fericită suprapunere, pentru o personalitate atât de
complexă a culturii! – se sărbătoreau 450 de ani de la naşterea lui
Shakespeare, Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor şi Ziua
Bibliotecarului. Expoziţia foto-documentară Camil Petrescu – 120, concepută de Ofelia Creţia şi cu
generozitate oferită de Muzeul Naţional al Literaturii Române, va mai putea fi
o vreme vizitată, în foaierul Sălii Media şi la sediul MNLR.
Publicul a fost întâmpinat de piesele
muzicale compuse de acad. Cornel Ţăranu pe versuri de Camil Petrescu. Cătălina
Buzoianu (regizoarea apreciatului spectacol Patul lui Procust), actorii Marin Moraru, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Mircea
Albulescu şi Irina Movilă – iluştri interpreţi ai personajelor camilpetresciene
pe scenă, pe ecran şi la microfon –, critici de teatru şi mulţi tineri (apropiaţi
teatrului şi literelor) au înţesat sala. În rândul întâi, nora scriitorului, Roxana
Petrescu – tot de descendenţă literară (nepoata lui Emil Gârleanu).
Preşedintele Uniunii Scriitorilor, cel
care fixase de fapt data sărbătoririi, nu a mai putut fi prezent. Un alt
ilustru absent a fost criticul de reputaţie internaţională George Banu, a cărui
intervenţie filmată nu a mai putut fi proiectată, din păcate, din cauza orelor
înaintate.
Trei impresionante sunete prelungi de
gong cu tonalităţi joase marchează începutul. Ele amintesc că este vorba de un
om de teatru – dramaturg, teoretician, în 1939 chiar director al Teatrului
Naţional din Bucureşti (când a iniţiat şi un cerc de regie experimentală). Din
creaţia camilpetresciană au citit versuri actorii Emilia Bebu şi Vlad Logigan,
din dramaturgie Şerban Cellea a dat glas unui fragment din Danton, iar
Marius Stănescu şi Ilinca Tomoroveanu au interpretat scena dintre Gelu Ruscanu
şi mătuşa sa.
Vocea cultivată şi catifelată a
autorului a răsunat în încheierea acţiunii, citind un fragment din romanul Un
om între oameni. Cu această ocazie s-au lansat colecţia completă în ediţie
anastatică a publicaţiei interbelice Cetatea literară şi volumul bipolar conţinând piesa Caragiale în vremea
lui de Camil Petrescu,
respectiv Procesul
„tovarăşului Camil“ –
document scos la lumină de Ion Vartic.
Vorbitorii au evocat cu căldură o
varietate de faţete ale scriitorului omagiat. Studiul atent şi profund al
Nataliei Stancu e axat pe disecarea unei replici semnificative şi purtătoare de
ecouri din creaţia scriitorului. În interogaţia „Poate fi viaţa unui om parodia
unei cărţi?“ se regăsesc atât convingeri intime ale omului Camil (care în unele
momente numeşte biblioteca „geniul meu rău“), dar şi germeni ai unor teorii
personale. El a crezut în superioritatea spiritului, respingea literatura poliţistă
(pe care o considera un soi de rebus!), dar şi expresionismul, nu-l agrea pe
Pirandello şi avea rezerve faţă de Joyce. Persoana care arbora o acută indiferenţă
la originalitate – teoretizată de nenumărate ori – nu a obosit să atace în studii
şi articole ideea de imitaţie („nu poţi imita decât ceea ce găseşti în tine“). Doar
aparent paradox, referitor strict la formă, nu la fond… În limbajul
matematic, drag şi familiar lui, am putea spune: CE ‹ CUM.
Ioana Pârvulescu şi-a subscris intervenţia
frazei – demne, prin concizie şi îndreptăţire, a deveni motto – „Camil
Petrescu este erou de roman în viaţă şi om normal în literatură“. Ea a dat
citire emoţionantelor rânduri adresate de Octavian Pană lui Gellu Pastia
(august 1917), cum că prietenul lor comun Camil Petrescu ar fi pierit în luptă.
Vorbitoarea a precizat că Războiul e legat de Camil dinaintea naşterii sale
(1894), întrucât amintirea Războiului de Independenţă era încă foarte vie.
Încercând „să calce pe urmele tatălui“ (care se presupune a fi fost un ofiţer
pe nume Constantin Gheorghiu, ulterior tiparul personajului Gheorghidiu), tânărul Camil – deşi pe motive medicale
ar fi fost exonerat de serviciul militar – se înscrie voluntar şi cere să fie
repartizat la artilerie. În zilele din care datează scrisoarea sus-menţionată a
fost presupus mort – în realitate, prizonier într-un lagăr din Ungaria –, iar
apoi declarat invalid de război, datorită infirmităţii auditive dobândite (de
la exploziile de obuze şi şrapnele). În voluminoasa (la propriu, de vreme ce
cântărea în jur de două kilograme!) carte apărută în 1929, dedicată Primului
Război Mondial, Jean Norton Cru spune că literatura de război e divizată între
o prezentare romantică (idealuri, fapte de vitejie etc.) şi munţii de cadavre, râurile
de sânge… În peisajul literar autohton, Camil aduce un suflu nou şi literaturii
de front, înfăţişând evenimentele de pe poziţiile unui combatant direct implicat
şi, mai cu seamă, cu obiectivitatea omului inteligent, cuprins – nu surprins! –
de vâltoarea istoriei.
Criticul literar Cornel Ungureanu a
apreciat că modernitatea românească e galopantă după ’20, cu specificul că,
întrucât Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Camil şi alţii sunt
născuți copii naturali, în opere transpare obsesia tatălui. După Unirea din 1918 şi naşterea României Mari – „naştere
aproape de miracol“ – se înregistrează avântul întemeierii unei literaturi
naţionale.
Bujor T. Râpeanu a menţionat o faţetă
mult mai puţin familiară publicului larg, şi anume relaţia celui omagiat cu
cinematografia. Pasionat de lumea tehnicii şi de progresele înregistrate
(poseda aparate de telefon şi radio – nu la îndemâna tuturor, în perioada
interbelică), implicarea lui Camil în lumea filmului e un pas destul de firesc.
Susţinător fervent al filmelor sonore (cu toate că varii cogeneraţionari susţineau
că doar pelicula mută, cu farmecul inserturilor, reprezintă o modalitate cu
adevărat artistică de expresie), în 1932 fusese la UFA**, în 1943 a vizitat
studiourile „Cinecittà“ de la Roma şi a fost preşedinte al „Cineromit“***; la
un moment dat a fost un fel de selecţioner al filmelor pentru Banat, în sensul
că distribuitorii îi cereau să le recomande pelicule pe care să le proiecteze
în acea regiune.
Fiul cel mare al scriitorului declara
într-un interviu că el rar se prezintă Camil Petrescu, pătruns fiind de
încărcătura numelui: Camil Petrescu-tatăl şi-a pierdut mama la naştere, iar despre
tată nu ştia cu exactitate cine e; s-a înscris singur la Liceul „Sf. Sava“; nu
putea să poarte bocanci, astfel încât a străbătut războiul în pantofi.
Verişoară primară a soţiei scriitorului
şi neobosită în acte culturale, Florica Ichim, iniţiatoarea şi sufletul
Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu“ şi al revistei „Teatrul azi“, a relatat că
un editor contemporan spaniol a opinat că dacă romanul Patul lui Procust ar fi apărut, în 1934, într-o limbă de
circulaţie internaţională, Thomas Mann ar mai fi aşteptat un pic Premiul Nobel
pentru literatură… Florica Ichim a spus: „Camil Petrescu a avut mereu
prieteni extraordinari şi duşmani teribili“; a declarat că există un Camil
complet necunoscut; că s-au întocmit numeroase teze de doctorat, fără a se
cunoaşte Doctrina
substanţei; că s-au
scris articole şi studii monografice, fără a i se fi studiat corespondenţa; şi
că, în mod cert, există un Camil uitat.
Cel mai anevoios pentru un text supus
obiectivităţii este surprinderea atmosferei. Cuvintele sunt serbede, iar o
descriere – oricât de multă acurateţe ar presupune – nu are capacitatea de a
înmănunchea, din componente eterogene, spiritul în fericite cazuri (şi acesta a
fost unul!) instaurat. Sala plină, ascultarea – uneori din simplă şi cuvenită
curiozitate, alteori cu o pietate împletită cu nostalgia –, cuvintele intervenienţilor,
încărcate de patima şi distanţarea ştiinţifică (apanaje contrare, care, în
domeniul cercetării, nu se exclud), panerele cu mere (fructul preferat al scriitorului)
şi covrigi calzi (farmecului cărora aflăm că nu îi putea rezista), crâmpeiele de
creaţie în lectura unor profesionişti ai scenei şi referirile la anecdotica
(uneori aproape de mit) ce domneşte în jurul figurii lui Camil Petrescu au
conferit actului de restituire o atmosferă caldă şi
prietenească.
În goana prezentului, caracterizată de
un individualism exacerbat, când fiecare, alergând după propriile ţeluri, e
pradă feluritelor angoase atât de sedimentate încât nici nu le mai conştientizează,
o acţiune culturală atent chibzuită şi stratificată reprezintă nu numai un plus
de cunoaştere şi un binevenit prinos, dar şi un respiro.
* Cu
această ocazie, România literară, Observator
cultural, Viaţa românească, Apostrof
şi Orizont au reluat, în primele luni ale anului, texte din
publicistica autorului (unele neadunate încă în volum), iar Televiziunea
publică şi Societatea Română de Radiodifuziune s‑au raliat acestui ambiţios şi
binevenit proiect de aducere‑aminte şi (re)aducere în lumină, programând pe
ecran, respectiv pe unde, spectacole după dramaturgia camilpetresciană.
**
Universum Film AG – principalul studio cinematografic german din timpul Republicii
de la Weimar şi o forţă majoră a cinematografiei mondiale; deşi a pierdut teren. După
unificare, DEFA – Deutsche Film AG – îi continuă activitatea şi în prezent, o
face compania germană cea mai longevivă.
*** Societate
cinematografică româno-italiană creată în 1941 de Ion Filotti și Ion
Cantacuzino. A realizat: Odesa în flăcări (regia Carmine Gallone, scenariu de Gherardo
Gherardi şi Nicolae Kiriţescu), Escadrila albă (regia Ion Sava,
1943). Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a provocat abandonarea
dramei istorice despre Ştefan cel Mare, bazată pe un scenariu de Camil
Petrescu, film în care Amedeo Nazzari şi Alida Valli urmau să deţină rolurile
principale.