„Începe să-mi fie din ce în ce mai drag spectacolul, așa cum începe să-mi fie tot mai drag omulețul ăsta pe care îl joc eu, funcționărașul ăsta care are o lume întreagă în mintea lui. Mi-e și milă de el, îl și iubesc, are un romantism al lui desuet, are o lume foarte frumoasă. Mi se pare că dacă am fi toți la fel de nebuni ca el, lumea ar fi mult mai frumoasă.”
Ada Maria Ichim:Care a fost cea mai mare provocare din timpul lucrului la acest spectacol?
Marius Manole: În primul rând, textul. Mi s-a întâmplat de multe ori să merg cu taximetriști care, aflând că sunt actor, să mă întrebe „cum țineți minte atâta text?” Dacă până acum le spuneam: „o, dar nu textul e cea mai mare problemă a unui actor, îl repeți de 2 000 de ori și se învață, problema este cum joci, ce joci, ce faci cu textul”, de data asta, textul m-a omorât. Dar după ce l-am învățat – și slavă domnului că l-am învățat – provocarea a fost să nu (deși se cheamă Însemnările unui nebun) joc un nebun. Pentru că, în nebunia lui, personajul meu… are normalitate. Cred că publicul s-ar plictisi dacă ar vedea un nebun jucând un nebun. Oricât ai încerca să joci un nebun, intri într-o zonă a falsului. Ajungi să joci un șablon.
A.M.I.:Și cum ai făcut să eviți șablonul?
M.M.: Eu am încercat, de fapt, să-mi găsesc propria mea nebunie. Adică să nu plec dinafară și să nu construiesc o nebunie exterioară, ci să-mi folosesc propriile mele momente de criză, de isterie, de euforie și să le pun pe textul lui Gogol.
A.M.I.:Ai încercat să descoperi firescul unei alte realități.
M.M.: A fost greu de găsit granița asta foarte subțire, care să nu mă lase să alunec nici într-o parte, nici în alta. Da, firescul unei alte realități. Frumos spus.
A.M.I.: Cum ai integrat muzica în personajul tău?
M.M.:Eu n-am mai lucrat niciodată cu muzică live. Până acum, ca actor, lucram cu cuvântul și cu imaginile pe care mi le cream. E un experiment enorm pentru mine, pentru că mă face să apelez la alte mijloace. Aici, muzica este foarte aproape de mine, îmi pătrunde în creier, nu mai am timp să îmi creez imagini vizuale și atunci mă bazez numai pe senzațiile pe care mi le provoacă. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să termin spectacolul și să spun: „Am spus tot textul? Da, l-ai spus pe tot. Uau, cum? nu-mi amintesc”. Adică se termină spectacolul și nu-mi amintesc, pentru că textul meu se bazează pe muzică așa de mult, încât parcă nici nu-l mai spun eu, îl spune muzica în locul meu. Foarte ciudat, foarte straniu.
A.M.I.:Cum ai lucrat cu Alexander Balanescu? Cât din ceea ce vede/aude publicul provine din improvizații?
M.M.: Aici e frumos, pentru că Alexander Balanescu improvizează tot timpul și e foarte atent la mine, la fiecare nuanță pe care o găsesc astăzi, în repetiția sau reprezentația de astăzi. Nu are nimic pregătit de-acasă. Totul se întâmplă aici și acum. Nici un spectacol nu va semăna cu celălalt, dar va fi totul foarte viu. Suntem doi oameni care ne ocupăm de două meserii diferite, într-un fel, care ne-am întâlnit într-un punct și acuma încercăm, prin această întâlnire de fiecare zi, să ne descoperim: cum e el, cum sunt eu, cum e muzica pe care o face el, ce înseamnă actoria pentru el, ce înseamnă muzica lui pentru mine. Sunt mult mai multe lucruri decât spectacolul în sine.
A.M.I.:Crezi că Însemnările unui nebun vor rămâne un punct de referință în cariera ta?
M.M.: Eu încerc să nu mă gândesc la asta. Începe să-mi fie din ce în ce mai drag spectacolul, așa cum începe să-mi fie tot mai drag omulețul ăsta pe care îl joc eu, funcționărașul ăsta care are o lume întreagă în mintea lui. Mi-e și milă de el, îl și iubesc, are un romantism al lui desuet, are o lume foarte frumoasă. Mi se pare că dacă am fi toți la fel de nebuni ca el, lumea ar fi mult mai frumoasă.
„Am încercat să-mi folosesc propria mea nebunie”, Marius Manole despre Poprişcin din „Însemnările unui nebun” de N.V. Gogol (regia Felix Alexa, ArCuB)
„Începe să-mi fie din ce în ce mai drag spectacolul, așa cum începe să-mi fie tot mai drag omulețul ăsta pe care îl joc eu, funcționărașul ăsta care are o lume întreagă în mintea lui. Mi-e și milă de el, îl și iubesc, are un romantism al lui desuet, are o lume foarte frumoasă. Mi se pare că dacă am fi toți la fel de nebuni ca el, lumea ar fi mult mai frumoasă.”
Ada
Maria Ichim: Care
a fost cea mai mare provocare din timpul lucrului la acest spectacol?
Marius Manole: În primul rând, textul. Mi s-a întâmplat de multe ori să
merg cu taximetriști care, aflând că sunt actor, să mă întrebe „cum țineți minte
atâta text?” Dacă până acum le spuneam: „o, dar nu textul e cea mai mare
problemă a unui actor, îl repeți de 2 000 de ori și se învață, problema este
cum joci, ce joci, ce faci cu textul”, de data asta, textul m-a omorât. Dar
după ce l-am învățat – și slavă domnului că l-am învățat – provocarea a fost să
nu (deși se cheamă Însemnările unui nebun)
joc un nebun. Pentru că, în nebunia lui, personajul meu… are normalitate.
Cred că publicul s-ar plictisi dacă ar vedea un nebun jucând un nebun. Oricât
ai încerca să joci un nebun, intri într-o zonă a falsului. Ajungi să joci un
șablon.
A.M.I.: Și cum ai făcut să eviți
șablonul?
M.M.: Eu am încercat, de fapt, să-mi
găsesc propria mea nebunie. Adică să nu plec dinafară și să nu construiesc o
nebunie exterioară, ci să-mi folosesc propriile mele momente de criză, de
isterie, de euforie și să le pun pe textul lui Gogol.
A.M.I.: Ai încercat să descoperi firescul unei alte realități.
M.M.: A fost greu de găsit granița asta foarte subțire, care să nu mă lase
să alunec nici într-o parte, nici în alta. Da, firescul unei alte realități.
Frumos spus.
A.M.I.:
Cum ai integrat
muzica în personajul tău?
M.M.: Eu
n-am mai lucrat niciodată cu muzică live. Până acum, ca actor, lucram cu
cuvântul și cu imaginile pe care mi le cream. E un experiment enorm pentru
mine, pentru că mă face să apelez la alte mijloace. Aici, muzica este foarte
aproape de mine, îmi pătrunde în creier, nu mai am timp să îmi creez imagini
vizuale și atunci mă bazez numai pe senzațiile pe care mi le provoacă.
Mi s-a întâmplat de mai multe ori să termin spectacolul și să spun: „Am spus
tot textul? Da, l-ai spus pe tot. Uau, cum? nu-mi amintesc”. Adică se termină
spectacolul și nu-mi amintesc, pentru că textul meu se bazează pe muzică așa de
mult, încât parcă nici nu-l mai spun eu, îl spune muzica în locul meu. Foarte
ciudat, foarte straniu.
A.M.I.: Cum ai lucrat cu Alexander
Balanescu? Cât din ceea ce vede/aude publicul provine din improvizații?
M.M.: Aici e frumos, pentru că Alexander Balanescu improvizează tot timpul
și e foarte atent la mine, la fiecare nuanță pe care o găsesc astăzi, în
repetiția sau reprezentația de astăzi. Nu are nimic pregătit de-acasă. Totul se
întâmplă aici și acum. Nici un spectacol nu va semăna cu celălalt, dar va fi
totul foarte viu. Suntem doi oameni care ne ocupăm de două meserii diferite,
într-un fel, care ne-am întâlnit într-un punct și acuma încercăm, prin această
întâlnire de fiecare zi, să ne descoperim: cum e el, cum sunt eu, cum e muzica
pe care o face el, ce înseamnă actoria pentru el, ce înseamnă muzica lui pentru
mine. Sunt mult mai multe lucruri decât spectacolul în sine.
A.M.I.: Crezi că Însemnările unui nebun
vor rămâne un punct de referință în cariera ta?
M.M.: Eu încerc să nu mă gândesc
la asta. Începe să-mi fie din ce în ce mai drag spectacolul, așa cum începe
să-mi fie tot mai drag omulețul ăsta pe care îl joc eu, funcționărașul ăsta
care are o lume întreagă în mintea lui. Mi-e și milă de el, îl și iubesc, are
un romantism al lui desuet, are o lume foarte frumoasă. Mi se pare că dacă am
fi toți la fel de nebuni ca el, lumea ar fi mult mai frumoasă.