Ne‑am văzut în Bucureşti, pe o vreme foarte urâtă. Eram singurii aşezaţi la masa unei terase, cât timp afară ploua şi era frig. Am băut „Bad Weather Tea“ şi am vorbit despre tinereţe, teatru şi imprevizibilul următoarelor cinci minute. Oficial, am luat interviu unui tânăr regizor care deja promite foarte mult, însă, practic, l‑am descoperit peAlexandru Mâzgăreanu ca fiind un bucureştean timid şi modest, conştient de drumul pe care trebuie să‑l parcurgă în cariera pe care a început‑o nu demult. Când s‑a hotărât să dea la regie de teatru, nu văzuse atât de multe spectacole pe cât şi‑ar fi dorit. De altfel, până în ultima clipă, îşi dorea chiar să încerce la actorie. Regia a fost o mişcare spontană, de fler, pe care nu şi‑o poate explica nici acum, la un an de la absolvire. Încă de la examenul de licenţă, susţinut cu spectacolul “Fool for love” de Sam Shepard, a demonstrat că are ceva de spus în această meserie. Îi apreciază pe Alexandru Darie şi pe Alexandru Dabija, pe care i‑a cunoscut şi care au avut „un efect benefic“ asupra lui, după cum el însuşi recunoaşte. I‑ar plăcea să monteze şi musicaluri, nu este fanul textelor lui Matei Vişniec şi nu face regie cu scopul de a revoluţiona, cu toate că l‑ar bucura ca unele dintre ele să devină „revoluţionare“. În prezent, este masterand la clasa profesorului Alexa Visarion, a colecţionat câteva premii cu spectacolul “Romanţioşii” de Edmond Rostand şi repetă un nou spectacol la Teatrul Metropolis.
[…]
V.P.: Şi cum „luptă pentru afirmare“ un regizor care în CV a trecut doar proiectele făcute în facultate?
A.M.: Trebuie să profiţi de orice ocazie ţi se oferă pentru a lucra şi a dovedi că ai ceva de spus. La un moment dat, ofertele vor apărea, asta după ce, în prealabil, vei fi bătut la multe uşi. De altfel, condiţia regizorului aflat la început de drum nu este de a sta şi a aştepta oferte, ci de a se zbate pentru a se face remarcat. Şansele să stai şi să îţi vină proiecte sunt nule, mai ales la început.
V.P.: Şi în acest caz, îţi mai permiţi să fii selectiv în trierea proiectelor teatrale?
A.M.: Deşi mi‑e greu şi nu mă aflu în postura de a refuza oferte, au fost unele proiecte în care nu am vrut să mă implic, pentru că nu aveau legătură cu mine şi nu îmi spuneau nimic. Nu pot să montez ceva despre comunism, spre exemplu, pe care eu nu l‑am trăit. Am auzit nişte poveşti şi doar atât, dar nu îmi pot forma o părere din păreri, din documentarele de la televizor sau din cărţile citite. Mi s‑ar părea fals, prea chinuit, ca şi când aş minţi. Pe de altă parte, când spun comunism, nu mă refer la epocă, ci la sistem. Teatrul, în mare parte, nu se ocupă cu analiza unor epoci, ci cu cea a umanului. O piesă este actuală în măsura în care natura umană, esenţa, substanţa este aceeaşi şi în ziua de azi. Aşadar nu aş putea face un spectacol care să vorbească despre comunism, dar aş putea face un spectacol pe o piesă scrisă în 1970, care tratează o problemă umană. Trebuie să mă identific cu spectacolul pe care urmează să‑l montez, cu textul lui, nu neapărat pentru a‑l face să semene cu mine, ci pentru a‑i mări doza de veridicitate, pentru a convinge spectatorul. Cu toate că Romanţioşii, spre exemplu, este o piesă scrisă la sfârşitul secolului al XIX‑lea, tratează o temă prezentă în orice timp – prima iubire, naivă, inocentă, dintre doi tineri, care e la fel şi la 1800, dar şi în 2000; e vorba despre oameni, despre sentimente, emoţii, care sunt nemuritoare, care se perpetuează.
Alexandru Măzgăreanu: „Regizorul aflat la început de drum nu trebuie să stea şi să aştepte oferte“, interviu de Veronica Plăcintescu
Ne‑am văzut în Bucureşti, pe o vreme foarte urâtă. Eram singurii aşezaţi la masa unei terase, cât timp afară ploua şi era frig. Am băut „Bad Weather Tea“ şi am vorbit despre tinereţe, teatru şi imprevizibilul următoarelor cinci minute. Oficial, am luat interviu unui tânăr regizor care deja promite foarte mult, însă, practic, l‑am descoperit peAlexandru Mâzgăreanu ca fiind un bucureştean timid şi modest, conştient de drumul pe care trebuie să‑l parcurgă în cariera pe care a început‑o nu demult. Când s‑a hotărât să dea la regie de teatru, nu văzuse atât de multe spectacole pe cât şi‑ar fi dorit. De altfel, până în ultima clipă, îşi dorea chiar să încerce la actorie. Regia a fost o mişcare spontană, de fler, pe care nu şi‑o poate explica nici acum, la un an de la absolvire. Încă de la examenul de licenţă, susţinut cu spectacolul “Fool for love” de Sam Shepard, a demonstrat că are ceva de spus în această meserie. Îi apreciază pe Alexandru Darie şi pe Alexandru Dabija, pe care i‑a cunoscut şi care au avut „un efect benefic“ asupra lui, după cum el însuşi recunoaşte. I‑ar plăcea să monteze şi musicaluri, nu este fanul textelor lui Matei Vişniec şi nu face regie cu scopul de a revoluţiona, cu toate că l‑ar bucura ca unele dintre ele să devină „revoluţionare“. În prezent, este masterand la clasa profesorului Alexa Visarion, a colecţionat câteva premii cu spectacolul “Romanţioşii” de Edmond Rostand şi repetă un nou spectacol la Teatrul Metropolis.
[…]
V.P.: Şi cum „luptă pentru afirmare“ un regizor care în CV a trecut doar proiectele făcute în facultate?
A.M.: Trebuie să profiţi de orice ocazie ţi se oferă pentru a lucra şi a dovedi că ai ceva de spus. La un moment dat, ofertele vor apărea, asta după ce, în prealabil, vei fi bătut la multe uşi. De altfel, condiţia regizorului aflat la început de drum nu este de a sta şi a aştepta oferte, ci de a se zbate pentru a se face remarcat. Şansele să stai şi să îţi vină proiecte sunt nule, mai ales la început.
V.P.: Şi în acest caz, îţi mai permiţi să fii selectiv în trierea proiectelor teatrale?
A.M.: Deşi mi‑e greu şi nu mă aflu în postura de a refuza oferte, au fost unele proiecte în care nu am vrut să mă implic, pentru că nu aveau legătură cu mine şi nu îmi spuneau nimic. Nu pot să montez ceva despre comunism, spre exemplu, pe care eu nu l‑am trăit. Am auzit nişte poveşti şi doar atât, dar nu îmi pot forma o părere din păreri, din documentarele de la televizor sau din cărţile citite. Mi s‑ar părea fals, prea chinuit, ca şi când aş minţi. Pe de altă parte, când spun comunism, nu mă refer la epocă, ci la sistem. Teatrul, în mare parte, nu se ocupă cu analiza unor epoci, ci cu cea a umanului. O piesă este actuală în măsura în care natura umană, esenţa, substanţa este aceeaşi şi în ziua de azi. Aşadar nu aş putea face un spectacol care să vorbească despre comunism, dar aş putea face un spectacol pe o piesă scrisă în 1970, care tratează o problemă umană. Trebuie să mă identific cu spectacolul pe care urmează să‑l montez, cu textul lui, nu neapărat pentru a‑l face să semene cu mine, ci pentru a‑i mări doza de veridicitate, pentru a convinge spectatorul. Cu toate că Romanţioşii, spre exemplu, este o piesă scrisă la sfârşitul secolului al XIX‑lea, tratează o temă prezentă în orice timp – prima iubire, naivă, inocentă, dintre doi tineri, care e la fel şi la 1800, dar şi în 2000; e vorba despre oameni, despre sentimente, emoţii, care sunt nemuritoare, care se perpetuează.
[…]