Născut la Bucureşti, în 1955, violonistul şi compozitorul Alexander Balanescu şi-a început studiile muzicale în România (cu Dolly Koritzer, Garabet Avakian, Ştefan Gheorghiu) şi le-a aprofundat în Israel, unde familia sa a emigrat în 1969, apoi la Trinity College of Music din Londra şi la celebra Julliard School of Music din New York. Întors la Londra, s-a afirmat în mediile muzicale avangardiste. Din 1979 a condus prestigiosul „Michael Nyman Ensemble“, făcând parte, în acelaşi interval, şi din „Gavin Bryars Ensemble“. A fost, de asemenea, membru al Cvartetului „Arditti“ între 1983 şi 1986, un an mai târziu înfiinţând „The Balanescu Quartet“, din dorinţa de a se adresa unui public mai larg. Cunoaşte un uriaş succes, colaborează cu cei mai mari muzicieni ai lumii, fie de formaţie clasică, fie din sfera muzicii jazz, pop-rock-electro sau de factură tradiţională. Compune pentru spectacole de dans (inclusiv pentru Pina Bausch), film şi animaţie. Între albumele sale cele mai cunoscute se află Luminitza (1994, inspirat de schimbările politice din Europa de Est, omagiu adus muzicii balcanice şi româneşti), Angels and Insects (1995), Maria T (2005, remarcabilă reinterpretare a cântecelor Mariei Tănase). Colaborarea cu Ada Milea, în 2006, pentru spectacolul Insula, după Gellu Naum, constituie o revelaţie muzicală şi teatrală deopotrivă. În 2011, cei doi înregistrează alături de „Balanescu Quartet“ albumul The Island.

Născut la
Bucureşti, în 1955, violonistul şi compozitorul Alexander Balanescu şi-a
început studiile muzicale în România (cu Dolly Koritzer, Garabet Avakian,
Ştefan Gheorghiu) şi le-a aprofundat în Israel, unde familia sa a emigrat în
1969, apoi la Trinity College of Music din Londra şi la celebra Julliard School
of Music din New York. Întors la Londra, s-a afirmat în mediile muzicale
avangardiste. Din 1979 a condus prestigiosul „Michael Nyman Ensemble“, făcând
parte, în acelaşi interval, şi din „Gavin Bryars Ensemble“. A fost, de
asemenea, membru al Cvartetului „Arditti“ între 1983 şi 1986, un an mai târziu
înfiinţând „The Balanescu Quartet“, din dorinţa de a se adresa unui public mai larg.
Cunoaşte un uriaş succes, colaborează cu cei mai mari muzicieni ai lumii, fie
de formaţie clasică, fie din sfera muzicii jazz, pop-rock-electro sau de
factură tradiţională. Compune pentru spectacole de dans (inclusiv pentru Pina
Bausch), film şi animaţie. Între albumele sale cele mai cunoscute se află Luminitza (1994,
inspirat de schimbările politice din Europa de Est, omagiu adus muzicii
balcanice şi româneşti), Angels and Insects (1995), Maria T (2005,
remarcabilă reinterpretare a cântecelor Mariei Tănase). Colaborarea cu Ada
Milea, în 2006, pentru spectacolul Insula, după
Gellu Naum, constituie o revelaţie muzicală şi teatrală deopotrivă. În 2011,
cei doi înregistrează alături de „Balanescu Quartet“ albumul The
Island.

Ada Maria Ichim: Însemnările
unui nebun este un spectacol insolit, datorită dialogului viu dintre muzica
live şi textul lui Gogol. A cui a fost ideea? A regizorului Felix Alexa?

Alexander Balanescu: Am
lucrat cu Felix Alexa, la Teatrul Naţional din Bucureşti, coloana sonoră pentru
spectacolul Livada de vişini şi mi-a plăcut foarte mult acea
colaborare, aşa că ne-am gândit să mai facem ceva împreună. Apoi ne-am
provocat: „Hai să ducem ideea mai departe, să fie muzică live“; iar eu am spus:
„Hai să fiu şi actor, nu numai muzician.“ Învăţ foarte mult din această muncă.
Nu pot să spun că e uşor. În această producţie am trei roluri diferite:
compozitor, muzician şi actor. Dificil de combinat, dar foarte interesant. De
mulţi ani mă interesează să dezvolt acest meşteşug. Am lucrat în ultimii
doi-trei ani şi cu un mare regizor şi actor italian, Pippo del Bono. Am făcut
împreună patru spectacole, iar în două dintre ele apar şi ca prezenţă fizică pe
scenă; pe când aici, în cazul muncii cu Marius şi cu Felix, am şi text. La
Pippo eram numai o prezenţă.

A.M.I.: Sunteţi om
de concert sau om de studio?

Al.B.: Ambele. Încerc să
îmi împart timpul între compoziţie, reprezentaţii live şi concerte. Când fac
una, îmi lipseşte cealaltă. Dar pentru mine concertele şi contactul direct cu
publicul sunt ca un fel de drog. Am pur şi simplu nevoie de acest lucru, ca să
supravieţuiesc cumva.

A.M.I.: Această
ambivalenţă s-a născut din…

Al.B.: …Din dorinţa de
a învăţa despre dramă şi actorie. A venit tocmai din experienţa mea de concert,
pentru că mi-am dat seama că, dacă eşti interpret bun, eşti, într-un fel, şi
actor; adică trebuie să transmiţi publicului, prin propriul corp, anumite
sentimente şi idei. În plus, mi-am dat seama că, vorbind cu publicul, câştigi
foarte mult: câştigi o legătură, o relație. În mod natural, noi, cei antrenaţi
ca muzicieni clasici, ne ascundem în spatele partiturii, în spatele pupitrului.
Am realizat însă că e foarte rău şi m-am străduit să vorbesc cu publicul.

A.M.I.: Mai
explicit, dacă se poate!

Al.B.: De exemplu, în
formaţia mea, „Balanescu Quartet“, cântăm fără partituri. Pentru că fiecare
element acţionează ca un obstacol în comunicarea cu publicul. Într-o situaţie
teatrală, sigur că această comunicare devine mult mai intensă. Ceea ce facem în
Însemnările unui nebun este o aventură foarte pasionantă pentru mine.
Mi se pare că a explicat-o foarte bine Marius Manole: eu încerc să exprim prin
muzică ceea ce poate că nu intră în cuvinte. Şi, cumva, ne apropiem de o stare
care, până la urmă, nu este proză, ci poezie. Muzica cuvintelor, muzica
sentimentelor şi a psihologiei, care trebuie exprimată, este o chestiune foarte
delicată. Pe de o parte, nu vreau ca muzica să fie un acompaniament; deci,
într-un fel, trebuie să fie foarte puternică şi de sine stătătoare, dar, în
acelaşi timp, să nu se lupte cu textul, ci să-l ajute.

A.M.I.: Cum aţi
realizat din punct de vedere tehnic armonia din spectacol?

Al.B.: Am lucrat foarte
mult şi la situaţia tehnică: cum să facem ca vocile să fie cât mai clare –
pentru că, din păcate, frecvenţele viorii sunt foarte apropiate de vocea umană.
De asta, eu am şi fost întotdeauna aşa de atras de vioară şi de instrumentele
cu coarde: pentru că sunt instrumentele cele mai apropiate de vocea umană. Era
greu de obţinut ca, pe de o parte, muzica să fie puternică şi de sine
stătătoare, dar, în acelaşi timp, să susţină textul şi să nu se lupte cu el.

Flexibilitatea lucrului cu Felix Alexa îmi lasă toată
libertatea. Mai ales spre sfârşitul piesei, libertatea îmi îngăduie să cânt
nebuneşte. Noi am discutat despre atmosferele pe care muzica trebuie să le
creeze şi eu am construit-o în primul rând prin teme. Am teme pentru diferite
personaje şi pentru diferite atmosfere. Pentru ceea ce se întâmplă pe scenă,
pentru acţiunile pe care le are Marius.

Nu ştiu de cât timp lucrăm la această piesă, dar până acum nu
mi s-a întâmplat nici măcar o dată să nu fiu de acord cu Felix Alexa în
privinţa unei observaţii despre muzică. Felix are un simţ muzical extraordinar
şi este şi foarte priceput în a sugera idei muzicale, fără să impună ceva. A
transferat modul în care lucrează el ca regizor asupra muzicii. A fost atent ca
observaţiile pe care le dă să nu afecteze creativitatea mea.

Am încercat să mă inspir din text pentru munca pe care o fac
şi am reflectat timp îndelungat dacă să scriu nişte partituri… Şi mi-am dat
seama, lucrând, că nu e bine, pentru că muzica trebuie să fie foarte flexibilă
şi să se adapteze la ceea ce se întâmplă pe scenă şi în text. Atunci am decis
doar anumite teme, care nu sunt nici ele fixate complet. Fiecare repetiţie,
fiecare spectacol se schimbă în funcţie de ceea ce se întâmplă concret, între
noi, pe scenă.

A.M.I.: Cum vă
împărţiţi existenţa între mai multe ţări?

Al.B.: Sunt obligat să
jonglez. Cu totul, până în iunie voi fi acasă doar o săptămână. Ceea ce e greu,
pentru că am familie şi rădăcini acolo. Însă asta este viaţa mea. Mă simt
privilegiat să pot participa la un proiect ca acesta, să dau alte concerte. Vor
fi mai multe la Bucureşti, de altfel. Şi în alte oraşe din ţară, de asemenea.
Sunt puţini oamenii care au şansa să lucreze ceea ce îi face fericiţi. De asta
mă simt într-adevăr foarte privilegiat.

 A consemnat Ada
Maria ICHIM