De peste un deceniu, scenograful Horaţiu Mihaiu rămâne, la noi, unicul „autor“ în teatrul-imagine/de imagine. Ce a realizat el în această direcţie ar fi atras altundeva mai mult decât obişnuitele cronici de consemnare, ar fi trezit opinii controversate, capabile să distingă particularităţile unei tendinţe teatrale, care, în timp, s-a impus cu suficiente argumente teoretice şi probe practice lămuritoare. Pentru că, aşa cum este lesne de observat, teatrul a fost imagine scenică totdeauna, afirmându-se în privirea spectatorului, venit să vadă. De astă dată însă, diferenţa este în ceea ce vede – implicit în ce şi cât aude spectatorul. Să ne gândim numai la revelaţiile scenice datorate lui Robert Wilson.
De peste un deceniu, scenograful Horaţiu Mihaiu rămâne, la noi, unicul „autor“ în teatrul-imagine/de imagine. Ce a realizat el în această direcţie ar fi atras altundeva mai mult decât obişnuitele cronici de consemnare, ar fi trezit opinii controversate, capabile să distingă particularităţile unei tendinţe teatrale, care, în timp, s-a impus cu suficiente argumente teoretice şi probe practice lămuritoare. Pentru că, aşa cum este lesne de observat, teatrul a fost imagine scenică totdeauna, afirmându-se în privirea spectatorului, venit să vadă. De astă dată însă, diferenţa este în ceea ce vede – implicit în ce şi cât aude spectatorul. Să ne gândim numai la revelaţiile scenice datorate lui Robert Wilson.
Albastru de Miro de Ion Cazaban (Miró: Aceasta este culoarea visurilor mele, scenariul Horaţiu Mihaiu – Teatrul „Tony Bulandra“, Târgovişte)
De peste un deceniu, scenograful Horaţiu Mihaiu rămâne, la noi, unicul „autor“ în teatrul-imagine/de imagine. Ce a realizat el în această direcţie ar fi atras altundeva mai mult decât obişnuitele cronici de consemnare, ar fi trezit opinii controversate, capabile să distingă particularităţile unei tendinţe teatrale, care, în timp, s-a impus cu suficiente argumente teoretice şi probe practice lămuritoare. Pentru că, aşa cum este lesne de observat, teatrul a fost imagine scenică totdeauna, afirmându-se în privirea spectatorului, venit să vadă. De astă dată însă, diferenţa este în ceea ce vede – implicit în ce şi cât aude spectatorul. Să ne gândim numai la revelaţiile scenice datorate lui Robert Wilson.
De peste un deceniu, scenograful Horaţiu Mihaiu rămâne, la noi, unicul „autor“ în teatrul-imagine/de imagine. Ce a realizat el în această direcţie ar fi atras altundeva mai mult decât obişnuitele cronici de consemnare, ar fi trezit opinii controversate, capabile să distingă particularităţile unei tendinţe teatrale, care, în timp, s-a impus cu suficiente argumente teoretice şi probe practice lămuritoare. Pentru că, aşa cum este lesne de observat, teatrul a fost imagine scenică totdeauna, afirmându-se în privirea spectatorului, venit să vadă. De astă dată însă, diferenţa este în ceea ce vede – implicit în ce şi cât aude spectatorul. Să ne gândim numai la revelaţiile scenice datorate lui Robert Wilson.
[…]